Scriitorul francez Régis Jauffret, venit in Romania pentru lansarea romanelor sale „Case de nebuni", la Editura RAO, carte laureata cu Premiul Femina, si „Poveste de iubire", la Corint, a povestit pentru Cotidianul despre cum stau lucrurile cu fictiunea, realitatea, Internetul si educatia.

Unul dintre personajele dumneavoastra spune, la un moment dat, ca scrisul este o nenorocire. Asta credeti si dumneavoastra?

Este vorba doar despre un personaj, nu e valabil si pentru mine.

Atunci cum vedeti dumneavoastra toata povestea cu scrisul?

Nu-mi pun foarte des intrebari despre lucrurile fundamentale. Nu ne intrebam de ce ne trezim, de ce ne culcam s.a.m.d. In Europa si mai ales in Franta, scrisul nu este considerat o meserie, ci avem in continuare de-a face cu scriitorul in postura romantica, de cele mai multe ori megaloman pina la ridicol. Cei mai multi scriitori cred in acest moment ca ei sustin lumea, ceea ce nu corespunde deloc realitatii. Sper ca in curind lucrurile isi vor relua cursul lor firesc. Si mai cred ca literatura este tot timpul marginala, clandestina si ca o parte dintre schimbarile mari vin din aceste zone marginale, care actioneaza impotriva tendintei de a institutionaliza totul.

Acum, o data cu bloggingul si cu retelele sociale online, toata lumea poate sa scrie si, mai mult, are sanse mari sa devina scriitor. Nu credeti ca acest fel de demo-cratizare va afecta imaginea aceasta a scriitorului romantic?

Personal, cred ca poate sa se agraveze situatia din acest punct de vedere. Pentru ca, pina la urma, blogurile au putini cititori, chiar daca exista, fara discutie, unele foarte cunoscute. Dar mi se pare ca prin acest gen de comunicare se amplifica megalomania si, mai mult, se creeaza un soi de solipsism. Pe Internet nu ai nevoie de intermediar, nici de vreun suport fizic, nici de altcineva, ci de un simplu click. Cred ca acest gen de raport creeaza o doza de solipsism si ca blogurile, pina la urma, sint o colectie de singuratati, pentru ca Internetul secreta foarte multe fantasme. Majoritatea autorilor de blog isi apreciaza valoarea blogurilor personale in functie de numarul de vizualizari. Dar acest numar nu spune absolut nimic. Daca ai o suta de mii de vizualizari, nu e ca si cind o carte sau un ziar s-ar vinde intr-o suta de mii de exemplare.

Credeti ca, dupa cum se confi-gureaza lumea culturala de acum si dupa cum evolueaza noile media, vom mai avea parte de curente literare majore?

Nu stiu. Eu sint dintr-o generatie veche, poate ca vor crea miscari importante cei care au acum 10-15 ani.

Ce va intereseaza cel mai mult din ceea ce se intimpla acum in literatura?

Ma intereseaza, evident, ceea ce scriu. Prea mare cititor de literatura franceza contemporana nu sint insa. Sint destul de „en guarde" cu ceea ce citesc si nici nu sint in cautare de carti noi, pentru ca, oricit de multi tineri ar aparea care vor sa fie originali, acest lucru este de fapt o noua forma de conformism. Insa astept cu nerabdare sa se intimple ceva cu adevarat nou. De exemplu, in Statele Unite am gasit ceva de felul acesta, pe Bret Easton Ellis, autorul cartii „American Psycho". Ca sa poti impune ceva cu adevarat nou in literatura, trebuie sa fii destul de precoce, sa fii autentic. De cele mai multe ori se intimpla ca atunci cind esti tinar sa nu stii sa scrii, dupa care imbatrinesti, inveti sa scrii, dar nu mai esti tinar, ceea ce e foarte important. In literatura nu se intimpla ca in pictura, de pilda, unde, pe masura ce imbatrinesti, iti imbunatatesti tehnica si asta e tot ce conteaza. In Franta, cum va spuneam, scrisul nu este privit ca meserie, in vreme ce in Statele Unite exista scoli specializate, care creeaza o traditie la nivelul asta. Lucru care explica, in parte, de ce in America sint atitia scriitori tineri foarte buni. Nu stiu daca e bine sau rau, dar, dupa parerea mea, pentru a-i putea intelege mai bine pe tinerii care scriu, trebuie sa inlaturam acest obstacol, al singuratatii, la care e fortat un scriitor tinar, care nu are posibilitatea de a invata scriitura. Cred ca pentru Europa, in anii care vin, un mare handicap va fi cauzat de faptul ca avem universitati complet sclerozate, idioate, de unde lumea iese din ce in ce mai mediocra, unde accentul e pus in continuare pe examene si pe un formalism ce nu mai intereseaza pe nimeni, lucru care, dupa mine, nu se potriveste cu tendintele invatamintului modern, creativ. De aceea cred ca noutatea in literatura va veni in perioada urmatoare din Statele Unite, nu din Europa, unde persista imaginea megalomana a scriitorului de secol XVIII. Mai mult, ne confruntam cu o ura din ce in ce mai mare fata de tineri si cu faptul ca avem deja mult mai multi batrini.

Povestea asta cu ura fata de tineri seamana foarte bine cu pozitia lui Houellebecq.

Da, pentru ca tinerii se agata de viata, se agata cu toate puterile lor.

Apropo de Bret Easton Ellis, e un scriitor foarte cinic. Cinic sinteti si dumneavoastra. De unde preferinta asta pentru umorul negru?

E greu sa numesti cinism acest fel de atitudine. Intre realitate si viata exista intr-adevar o mare prapastie, care, in schimb, nu exista intre lite-ratura si cinema. Literatura este un fel de parc pe care il umplem cu o realitate care nu a existat niciodata. De exemplu, iubirea, in multe texte, apare intr-un fel in care nu o regasesti niciodata in realitate. In fiecare an ne cream cite o angoasa noua, ne e teama de cite o boala noua, lucru care ramine in afara cartilor. Si faptul ca eu scriu despre multe dintre lucrurile intilnite in realitate poate fi catalogat drept o dovada de cinism. Dar si Balzac, de exemplu, cind descria societatea franceza in romanele sale, era cinic. Si Proust, cu „In cautarea timpului pierdut", distruge multe dintre notiunile de baza ale acelei perioade, sa nu uitam ca este o carte despre homosexualitate, iar la vremea aceea era un adevarat delict sa scrii asa ceva.

Povestirile si romanele dumneavoastra sint pura fictiune sau va inspirati din realitate?

Nu aplic principiul fictiunii inspirate de realitate. In „Microfictiuni", de exemplu, un volum de povestiri, doar trei sau patru pornesc de la intimplari reale, dar totodata ele sint si cel mai putin credibile, intr-un fel. Pe una dintre ele, de exemplu, am scris-o pornind de la un articol de ziar despre cazul unei femei din Paris care s-a aruncat de la fereastra impreuna cu cei trei copii ai sai.

Acum la ce mai lucrati?

La un roman care este aproape gata. Despre un prieten foarte bun care s-a sinucis nu cu mult timp in urma si al carui caz mi se pare foarte reprezentativ pentru o intreaga perioada de criza pe care societatea o traverseaza, aceea a depresiei, a nevrozei. Si e mult mai greu decit daca as fi scris o carte de fictiune de la cap la coada.

O biografie a lui Régis Jauffret, pe www.cotidianul.ro/select