Daca pot sa spun asa, se intampla de fiecare data sa o simt si sa o sarbatoresc doar atunci cand sunt in strainatate, oriunde, si mai am doar o zi de petrecut acolo. Nu stiu cum e cu altii, dar eu ma gandesc la tara mea, mai ales atunci cand ma aflu la distanta de ea, de obicei in zilele acelea lungi, care marcheaza sfarsitul deplasarii/excursiei, si maresc tensiunea si nerabdarea plecarii spre casa.
Sunt singurele zile in care pare ca se sterg cu buretele marile dezamagiri pe care le porti in suflet, de care-ti amintesti cel putin o data pe saptamana, si care macina, probabil existenta - sa spunem ˝ sociala a unei (mai) sensibile parti a acestui popor. De obicei orele trec greu cand te gandesti ca peste doar o zi te vei afla "acasa", iar asta te opreste de la gandurile cenusii, care te vor lua, de altfel in stapanire imediat ce treci granita Romaniei. Dar atunci, chiar atunci, in pre-ziua plecarii spre acasa, eu sunt dispus sa sarbatoresc cu inima deschisa Ziua Nationala. Doar atunci, uit ca in Decembrie 1989 nu stiam, in fapt, aproape nimic despre acest popor. Dar o data cu lovitura de stat am aflat, pe de o parte ca nu suntem nici pe departe ýun popor frumosi ˝ asa cum credeam, adica harnic, ospitalier si cinstit, iar pe de alta ca ni se intinsese o cursa, in care am intrat cu ochii inchisi. Dar cand mai ai doar o zi si pleci spre casa, cand bei ultimele cafele si simti ca fiecare secunda te apropie de locul acela unde traiesti parca dispare, ca prin minune si amintirea celei de-a doua mari dezamagiri ˝ Emil Constantinescu si Conventia Democratica, cu tot cu imensul capital uman, - oameni care a investit cele mai mari sperante in acesti politicieni, pe care ii vedem azi in adevarata lor lumina, cand fara rusine mai au tupeul sa apara pe la televizor.
Apoi, cand, in sfarsit, in ultima seara te apropii agale de hotel, cu gandul ca ar trebui sa-ti faci bagajele, constati ca ti-au iesit din minte nu doar politicienii care te-au dezamagit, ci si intelectualii carora le-ai dat credit in alb, acei oameni de la care asteptai sa pazeasca cel mai bine, ýmult-putinuli pe care l-am dobandit o data cu caderea dictaturii; in fond, facutul bagajului este un ritual important din programul ýZilei mele Nationalei. Marcheaza inceputul calatoriei catre acasa, asa cum sinistrele defilari ale armatei dau tonul ýZilei Nationalei oficiale, la Alba Iulia sau Bucuresti.
Cand ai ajuns la hotel, uitandu-te din ce in ce mai des la ceas, si dand din ce in ce mai multe telefoane celor din tara (cu sau fara trebuinta imediata), semn ca iti e, cu adevarat dor de Romania, de tara ta, o emotie anume te face sa uiti complet ca strainii se uita uneori suspicios cand te aud vorbind romaneste, ca ai sa te intorci intr-o tara cu hartoape in loc de drumuri, cu oameni inraiti si dispusi oricand ˝ din invidie, sau din alte motive pe care nu le stii -, sa-ti faca rau, cu politicieni jalnici si infatuati. O tara pe care, doar in acele momente, nu te intrebi de ce anume o iubesti. Cand ai intrat in camera de hotel si apoi ai aruncat in geanta de voiaj hainele, de-a valma, cand butonezi, fumand tigara de la tigara televizorul gandindu-te cu jind la emisiunile televiziunilor din tara, asa cum sunt ele, pro sau anti, e semn ca "Ziua ta Nationala" se apropie de sfarsit. Fiindca a doua zi mai urmeaza doar drumul, obositor dar placut si incarcat de (aceeasi) emotie. Iar cand ai iesit cu masina din vama si ai intrat brusc in trupul gri al tarii, cand totul ti se arata sub forma de paragina si mizerie e semnul cat se poate de clar ca ceea ce numesti Ziua ta Nationala s-a incheiat. Fiindca orice sarbatoare mare este, de fapt, doar scheletul unui vis frumos, care te face sa poti trai si a doua zi.