De-a lungul anilor de tranzitie, dominati adeseori de amanari si de ezitari, autoritatile romane au adoptat si nenumarate masuri rationale, soldate cu reducerea deficitului bugetar, restrangerea deficitului balantei de cont curent in unele perioade, calmarea inflatiei, toate ducand in final la crestere economica. Multe dintre aceste masuri au fost cerute expres de Fondul Monetar International. Si cum orice dare inapoi devine extrem de periculoasa, pentru ca induce un mesaj negativ, FMI-ul a insistat cu inversunare ca masurile ce erau adoptate sa nu fie abandonate. Mai cu seama cele referitoare la prioritatea-prioritatilor: reducerea pierderilor din economie. Programele de actiune in acest sens s-au dovedit intotdeauna a fi fost cele mai importante si cele mai greu de realizat. Cum insa reforma intreprinderilor a fost deseori amanata, economia noastra a suportat pagube incalculabile, multe inca neremediate.

In anii a€™90, tocmai din cauza amanarii reformelor, nici unul dintre guverne nu a avut sansa de a imbunatati viata romanilor. Aveau, atunci, o singura cale rationala: sa inrautateasca traiul populatiei prin reforme dure si apoi, pe aceasta temelie, sa asigure un climat prielnic trecerii la o dezvoltare normala. Dar ori de cate ori a fost deschisa aceasta cale, oricat de bune au fost intentiile, guvernele s-au impiedicat in propriile lor ezitari. Fara indoiala ca s-au lovit si de nerabdarea romanilor. Ei isi doreau o altfel de viata si nu mai voiau sa astepte. Din nefericire, cea mai mare parte a populatiei a avut mereu o viziune idilica despre ceea ce ar putea sa insemne o altfel de viata. A dominat fara incetare dorinta iluzorie de a avea un stat al bunastarii pentru toti, imposibil de realizat.

In general, bunastarea nu poate fi nicaieri si nicicand asigurata inainte de a avea o societate care sa incurajeze si sa stimuleze competitia in munca, libera initiativa, asumarea riscului si sa descurajeze chiulul, delasarea si inselaciunile. FMI ne-a cerut mereu sa ne angajam pe o astfel de cale, dar in anii a€™90 ne-am impotmolit continuu.

Un proverb chinezesc invocat deseori - acela cu flamandul caruia nu-i intelept sa-i dai un peste ca sa-si astampere foamea, pentru ca dupa ce-l va manca va flamanzi din nou, ci sa-i dai o undita si sa-l inveti sa pescuiasca - avea in sine nucleul unui excelent program de guvernare. Numai ca guvernele, in imprejurari ce n-au depins poate numai de propriile lor ezitari si de nerabdarea romanilor, ci si de cauze obiective, au incalcat deseori acest program. Celor galagiosi, care au batut cu pumnul  in masa si au cerut peste, le-au dat peste. Din aceasta pricina, degeaba le-au dat undite celor mai putin galagiosi ori chiar tacuti, fiindca ei n-au mai gasit destul peste in lac si n-au putut sa-si astampere foamea. Trecand de la parabola la realitate, as spune ca s-au intamplat doua lucruri rele: 1) importante resurse au fost irosite in efortul zadarnic de a astupa gauri negre imposibil de astupat; 2) nu au fost asigurate conditii competitive pentru impartirea optima a resurselor si, in cele din urma, multe dintre acestea au fost inghitite de structurile economice harparete si ineficiente. Din aceasta cauza, indeosebi, s-au acumulat multe probleme nesolutionate in societatea romaneasca. Si, pe deasupra, au dainuit idei preconcepute care au  intarziat solutionarea lor, indeosebi cu privire la relatia bani-munca si la actiunea legii valorii. La noi au fost (si mai sunt inca) subminate bazele actiunii legilor economice. Nu va fi usor ca ele sa fie restabilite.

Citeste si:

FMI a impins autoritatile catre inchiderea catorva intreprinderi cu pierderi.

In principal, pierderile erau cauzate de risipa si de un mod invechit in care era organizata munca. In plus, inflatia - chiar dupa ce a fost domolita - lovea in stimulentele muncii si descuraja performantele economice. Dar mai era un aspect, la fel de grav: in intreprinderile de stat, incompetenta unei mari parti a managerilor, lucrul de mantuiala, consumurile explozive de resurse energetice si materii prime importate cu valuta forte, risipa loveau puternic economia. Numai grabirea reformei intreprinderilor ar fi putut sa puna capat acestui cosmar, prin reglarea raporturilor productie-consum si salariu-eficienta muncii. Desigur, proba acestei incercari avea sa se faca pe piata de consum. Am vazut ce a iesit: nici structural si nici calitativ (decat cu unele exceptii) piata de consum nu a asigurat niciodata oferta care sa corespunda cererii populatiei. Am in vedere cererea solvabila, acoperita cu bani.

Intrand in adancimea lucrurilor, constatam ca FMI a avut dreptate: o schimbare de substanta in economie nu era posibila fara piete libere, concurenta, costuri adevarate. Si, mai ales, fara o puternica piata de capital. Incepand din 2000, lucrurile s-au indreptat. Dar incet. S-au indreptat insa numai in masura in care au fost puse in functiune astfel de pompe de oxigen, de care economia romaneasca are nevoie vitala. Si mai departe, tot pe aceasta cale - a pietelor libere, integrate si, desigur, concurentiale - vom ajunge la un model economic eficient, la un sistem complex de mijloace aducatoare de profit. Impinsi insa de noi insine, in contextul Uniunii Europene, caci FMI-ul nu ne mai "dadaceste"