Viitorul ne va arata daca valeatul inceput cu sfarsitul violent si neasteptat al regimului comunist in tara noastra, pe 22 decembrie 1989, poate fi considerat perioada sau epoca. Pentru ca se va sfarsi in curand. Deja, aproape nimeni nu mai foloseste cuvantul "tranzitie", care aromeste a terminologie marxista... Intre cele doua "tranzitii", adica in anii in care in Romania se instaura comunismul, respectiv perioada post decembrie '89, exista asemanari paradoxale.
Intr-o tara in care, in 1944, nu se gaseau decat circa o mie de militanti comunisti, dar domnea o aversiune viscerala impotriva patriei comunismului, Uniunea Sovietica, noua intocmire nu putea fi cladita decat cu oameni avand o mentalitate ostila noului sistem - de la tarani pana la intelectuali si specialisti in sens tehnic. Cei ramasi in libertate in anii '50, sceptici in ce priveste venirea anglo-americanilor, acceptand "turcirea" rosie, mimau aderenta din teama si oportunism. Cateva decenii mai tarziu, cand s-a produs implozia dictaturii, "disidentii" sau oponentii publici ai regimului nu intruneau decat cateva duzini. Post-comunismul romanesc s-a edificat tot cu oameni "vechi", intrucat la noi nu existasera, spre deosebire de Polonia, "ilegalisti" ai anticomunismului. Exilatii erau oameni in varsta, ca Ion Ratiu, necunoscuti poporului, lipsiti de o carte de vizita parafata de Occident. Europa libera vorbise mai mult si mai des despre Ion Iliescu decat despre ei, astfel incat intr-un interviu din "Paris Match" de la sfarsitul lui decembrie '89, insusi Cioran declara: "Stiam de mult ca Ion Iliescu este speranta romanilor."
Insa oamenii ajunsi dupa 1990 in randul intai al Puterii evocau vremurile de dupa Regulamentele Organice, cand fiii boierilor cu giubea si islic, imbracati in haine nemtesti, ostili retoric Constantinopolului parintilor lor, se inchinau Occidentului, mimandu-i limbajul. De atunci a existat, totusi, o coerenta in politica romaneasca, reorientata spre Apus, prin care vreme de un secol s-au infaptuit multe lucruri importante in tara noastra. Marirea si decaderea acestui curs sunt invederate in epoca interbelica, preludiul unui dezastru national: ciuntirea frontierelor, razboiul si la finele lui, sovietizarea...
Prima perioada de comunism a fost "internationalista", mimetica, excesiv de slugarnica, saturata de limba de lemn, de declaratii de fidelitate fata de Kremlin, de vanatoare de vrajitori si de puneri de cenusa in cap. Cel mai mare handicap pentru un om era atunci sa fi fost legionar. (Echivalentul "dosarului" de colaborare cu Securitatea in postcomunism).
Consolidat dupa 1963, regimul comunist a inceput sa deschida unele supape, sa elibereze detinutii politici, sa derusifice prudent si, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, sa isi inlocuiasca - ceea ce numea el - "cadrele" cu altele de rangul doi sau mai noi. A pus vremelnic surdina vacarmului agitatoric si virulentelor propagandistice... A existat chiar si o reducere a galagiei. Acum, la 18 ani dupa caderea dictaturii, galagia este in toi. Dar da si semne de oboseala. Sfarsitul unei perioade istorice sau al unei epoci este concomitent cu istovirea si rebutarea retoricii sale. Iata de ce simt in aer o adiere de amurg.