Monografia pe care Colectia ENCICLOPEDICA v-o aduce luni, „Confucius. Cuvintul in actiune", rezuma invataturile unuia dintre cei mai mari intelepti ai lumii.

Prin discipolii sai, Confucius devine tot mai cunoscut, pina cind reputatia sa sfirseste prin a atrage atentia suveranului principatului Lu.

In felul acesta, Confucius devine guvernator al orasului Zhongdu, in anul 501 i.Hr., cel mai probabil. Se spune, de asemenea, ca ducele, apreciindu-i eficienta, il cheama linga el si-l numeste asistent al ministrului lucrarilor publice, apoi ministru al justitiei si, in sfirsit - onoarea suprema -, consilier al guvernului. Ajuns in culmea onorurilor, inteleptul se retrage totusi repede si definitiv.

Interpretind o parabola confucianista, unii istorici au vazut in renuntarea sa un gest firesc, intrucit noua viata a inteleptului se opunea filosofiei sale: calea cea dreapta, seriozitatea si puterea nu fac casa buna. Pentru a-i placea principelui, trebuie sa stii sa ii flatezi orgoliul, mai ales atunci cind apartii acelei categorii in ascensiune, dar lipsita inca de recunoastere sociala, numita „shi". Depravarea il ingrozeste, mai ales cea a ducelui, caruia i se aprind calciiele cind vede o femeie frumoasa si i se trezeste lacomia in fata unui elegant cal de curse.

Confucius, asadar, adus in pragul disperarii de purtarea desfrinata a ducelui sau, isi da demisia. Totusi, ramine optimist, trasatura fundamentala a caracterului sau, dupa cum i-o atribuie traditia. Ajunge sa creada ca principii luminati domnesc in alte principate ale Marii Cimpii. Incepe, asadar, un fel de turneu, mergind dintr-o tara in alta pentru a-si oferi serviciile. Dar calatoria se transforma rapid intr-o peregrinare fara scop. Vreme de aproximativ doisprezece ani, Confucius se afla in tara Wei, apoi incearca sa ajunga in Chen si, dupa o perioada de ezitare, revine in Wei. Merge in Song, apoi in Zheng si in Chen, unde se simte la inceput destul de bine, dar paraseste aceste tinuturi, caci izbucneste razboiul.

Inteleptul cade prada deznadejdii. Certitudinea apropiatei sale disparitii nu-i mai lasa nici o indoiala insa in legatura cu aptitudinea sa de a exercita o influenta durabila asupra timpului sau. Cind moare, in 479 i.e.n., discipolii sai se comporta asemenea unor orfani. Vreme de trei ani, conform obiceiului care il asaza pe maestru pe acelasi plan cu tatal, ba chiar deasupra acestuia, discipolii sai poarta vesminte de doliu. Cu totii merg la mormintul sau pentru a sadi cite un copac. Fiecare aduce un lastar specific tinutului sau. De-a lungul anotimpurilor, rasare astfel o padure, bogata in nenumarate specii. Unii se asaza in apropiere, in colibe din ramuri, si petrec acolo mai multe luni.