"Aici e Radio Europa Libera"

Cand eram foarte mic, inventam povesti. Mi-aduc aminte de una care a avut mare succes printre ai mei: era intitulata "Carnat pe fundul marii". Am mai crescut si capacitatea mea de inventie a inceput sa se reduca. In schimb, mi-am dezvoltat simtul de observatie. Am urmat liceul de arte plastice si acolo am invatat sa studiez dupa natura. Mai tarziu, la IATC, nu prea se punea problema sa observi ce se petrece in jur: era o nenorocire si nu trebuia aratata. Dupa aceea, adica dupa disparitia lui Nea Nicu, desi am debutat repede ca operator la filme de fictiune, am ramas cu un oarecare sentiment de nepotrivire. Imi placea mult meseria asta, dar ma nemultumea mai ales distanta: zeci de tehnicieni, utilaje si luni de pregatiri secatuitoare se interpuneau intre autor si subiectul lui, parca special ca sa omoare orice urma de firesc. Continui sa am o mare admiratie pentru bunii regizori de fictiune, care reusesc sa depaseasca aceasta bariera.
In paralel cu cariera de operator, am avut noroc sa lucrez cu artisti adevarati care se foloseau de film intr-un fel cu totul si cu totul lipsit de prejudecati profesionale sau de indemanare tehnica. Una din cele mai frumoase amintiri de lucru este legata de dimineata in care am filmat cu doamna Geta Bratescu ceea ce s-a numit "Earthcake". Numai noi doi: eu cu camera, dna Bratescu cu o folie de aluminiu pe cap, fardata ca un spectru, mancand prajitura de pamant. Amandoi intr-un spatiu alb delimitat de un cearsaf. Cand s-a organizat la Bucuresti, prin 1992, prima mare expozitie despre avangarda romaneasca interbelica - am murit de placere. Asa am ajuns sa fac, impreuna cu Radu Igazsag, doua filme pe aceasta tema ("Strigat in timpan" si "Cronica de la Zurich"), pe jumatate documentare, pe jumatate experimente video. Treptat, tot citind si vrand sa spun povestea unor artisti sau scriitori, m-am legat de anumite subiecte, sa le spunem culturale; dar, de fapt, am profitat sa traiesc alaturi de ei o bucata de vreme: alaturi de Paul Celan si de tatal meu, Petre Solomon ("Duo pentru Paoloncel si Petronom"), alaturi de fotograful Berman ("Omul cu o mie de ochi") sau insotindu-l pe Caragiale la Berlin ("Franzela exilului"). Documentarul inseamna pentru mine mai intai experienta cercetarii, care e gratuita: afli, si curiozitatea, odata cu imaginatia, se hranesc. Calatoresti in alte vremuri. Ca sa faci filmul, trebuie sa te si intorci cu imagini noi din vremuri vechi. Povestile acestea - de unde la inceput erau foarte vizuale - au devenit cu timpul tot mai legate de cuvant. Pentru ca ma enervez in fiecare zi pe lumea in care traim, a inceput sa ma intereseze politica, sau mai degraba felul in care vechile metehne pe care le taram dupa noi ne influenteaza viata astazi. Pe deasupra, dupa vreo sapte - opt filme, m-am saturat ca sa fie vazut ceea ce fac, numai prin festivaluri si de catre prieteni. (La televizor s-au difuzat acele filme abia prin 2002, la gramada). Am reusit sa pun la cale o coproductie internationala, cu o companie prestigioasa din Franta, cu Arte, BBC, France 2, care s-a chemat "Marele jaf comunist". M-a fascinat povestea acestor comunisti jucand roluri de gangsteri intr-un film de propaganda. Eroi negativi fara voia lor, dar eroi de cinema. N-am pierdut niciodata gustul spectacolului - cred din tot sufletul ca documentarul e tot cinema si ca numai un povestitor stie sa vada in haosul realitatii o poveste exceptionala pe care apoi este in stare sa o spuna celorlalti. Orice artificiu e permis, nu e permis sa minti. Mai mult, imi plac povestile tulburi, unde nu prea stii cine e bun si cine e rau. Sau unde cei buni fac niste rautati cat casa, si cei rai pot trage concluziile. Imi plac povestile in care nu prea mai stii care e adevarul, pentru ca numai minciuna miroase de la o posta. In rest, trebuie sa ne indoim de toate cele. Ma bucura cand oamenii imi spun ca s-au perpelit toata noaptea dupa ce au vazut "Marele jaf...", incercand sa inteleaga de ce si cum. Un bun documentar starneste discutii, dileme, certuri, nu te adoarme cu certitudini.
In fine, sa nu mai lungesc teoria: cam din aceleasi motive m-am apropiat si de subiectul Radio Europa Libera. Ceva atat de indepartat (emitea din Germania) care sa starneasca atata pasiune (ascultatorii iubeau vocile, ceausistii le urau) n-am intalnit de mult. Unde mai pui: mister cu carul (nu stim de ce au murit trei directori ai Europei Libere, unul dupa altul), terorism (am vorbit la telefon cu Carlos sacalul) si servicii secrete (am investigat felul in care Securitatea a pus la cale atentate cu bomba, atacuri cu radiatii sau pur si simplu, cu cutitul). Peste toate, este vorba de puterea stranie a unui fel de mass-media astazi complet detronat de televiziune. Cand au revenit in tara, dupa revolutie, cei de la radio erau recunoscuti pe strada, la magazin, in taxi, dupa voce. Imbratisati sau detestati ca niste vechi prieteni sau dusmani. Erau vedete. Astazi abia daca mai stim cine sunt. A fost greu, foarte greu: la tot pasul, fiecare avea povestea lui cu Europa Libera; am cunoscut zeci, sute de oameni care au lucrat acolo, au ascultat emisiunile, au patit ceva legat de radio. La majoritatea a trebuit sa renunt, dar sper ca filmul meu e doar un inceput si aceste povesti se vor spune.
M-a mai tentat ceva in acest subiect. Trebuia sa transform ceva ce doar se aude in imagine, in film. As vrea sa imi spuneti daca am reusit, dar pentru asta trebuie sa veniti la cinema incepand din 30 noiembrie. Se cheama COLD WAVES / Razboi pe calea undelor. Va astept. Alexandru Solomon

---

Despre autor: