Cum modelul politic francez a devenit, in contextul referendumului privind scrutinul uninominal, o referinta in spatiul public romanesc - paradoxal, chiar in momentul reformarii sale radicale, inclusiv electorala, in tara de origine -, o data ce emotia campaniei a trecut, e momentul sa reflectam asupra sensului regimului politic de la noi.

Cind inaugura Republica a V-a, generalul De Gaulle isi propunea, pentru a ramine in termenii sai, sa construiasca o „monarhie electiva in interiorul unei republici". Toata arhitectura politica initiata de De Gaulle avea ca fundament legitimitatea sa personala. Generalul spunea: „Legitimitatea mi-a fost conferita de istorie. Si e necesar ca legitimitatea sa fie in mod direct atribuita de catre suveran, adica de popor". Iata de ce referendumul a devenit principala sa arma impotriva „regimului partidelor" care diviza, prin luptele ideologice, prin rivalitatile personale sau de clan, natiunea. Dar cind instrumentul de relegitimare nu a mai functionat, la referendumul pentru descentralizare din 1969, generalul si-a dat demisia.

Or, pe cit de neasteptat, pe atit de evident, referendumul din 25 noiembrie a spulberat in mare parte ceea ce referendumul din 19 mai aproape plebiscitase: legitimitatea presedintelui. Arma cu doua taisuri, referendumul s-a intors impotriva initiatorului sau. Si astfel, gaulleismul carpatin pe care prezidentialismul romanesc in devenire il revendica s-a impotmolit, cel putin pentru moment, in apatia, mai mult sau mai putin informata, a majoritatii populatiei. Cind doar o patrime din electorat participa si doar 21% se pronunta in favoarea unui proiect prezidential, legitimitatea presedintelui se clatina. Tocmai din aceasta cauza victoria anuntata a PD si chiar surpriza electorala realizata de PLD au fost relativizate.

Din cei aproape 18.300.000 de alegatori inscrisi, aproximativ 4.850.000 s-au prezentat la urne pentru referendum (26,4%), cu peste o jumatate de milion mai putin decit la alegerile europene (unde au participat la scrutin aproape 5.360.000 de votanti, adica 29,4%). In 25 noiembrie 2007 „DA"-ul a insemnat sub 3.940.000 de voturi, pe cind in 19 mai, la referendumul pentru revocare, „NU"-ul depasea cu putin 6.000.000. Trecerea de la 74,48 la 81,34%, care in alte conditii ar fi marcat o victorie plebiscitara, nu mai pare chiar un succes. Din contra, nu doar ca pragul psihologic de 4 milioane de alegatori nu a fost atins - ca sa nu mai vorbim de cele 6 milioane de „DA"-uri de care vorbea Traian Basescu cu doar trei zile inainte de scrutin -, dar presedintele obtine si sub cele 5.130.000 de voturi de la turul al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale din 2004. Diferenta de peste doua milioane de voturi mai putin in doar sase luni este un semnal. Si cum convocarea referendumului nu a fost initiativa PD, caruia i se reproseaza acum slaba prezenta la urne, ci a presedintelui, responsabilitatea nereusitei electorale ii apartine.

A continua, in aceste conditii, odiseea scrutinului majoritar, printr-un puseu parlamentar, risca nu doar sa anuleze legea pentru care Guvernul si-a asumat raspunderea, ci sa izoleze politic si PD, si pe Traian Basescu. Caci, dupa 25 noiembrie 2007, monarhia referendara à la française a primit o puternica lovitura in Romania.