Din randurile clasei politice de la noi, in repetate ocazii, s-au facut auzite voci ce-si manifestau deschis indignarea pentru faptul ca Romania accepta rolul de "dadaca" pe care si l-ar fi asumat Fondul Monetar International. Nu era deloc usor de descifrat, in acest cor, cate voci exprimau o indignare reala (pentru ca, intr-adevar, considerau ca normal ar fi fost sa reusim numai "prin noi insine") si cate incearcau sa acumuleze capital electoral.


Exista atunci si o alta solutie? Este cunoscut faptul ca numeroase alte tari, chiar dintre cele cu rezultate economice mai bune, se lasau "dadacite" de FMI. Desi, de la un capat la altul al lumii, inaltul for financiar era criticat sau blamat. Numai rareori insa (in situatii exceptionale) Fondului Monetar International i se intorcea spatele. Cum nici astazi nu se incumeta nicio tara sa-i intoarca spatele. Multi se intreabau: "Poate fi numita macar o singura tara care a reusit sa se redreseze cu ajutorul FMI-ului?" Imediat venea, in replica, o alta intrebare: "Sunt cunoscute tari ce au reusit fara FMI?" Adevarul este ca la ambele intrebari se putea raspunde si afirmativ, dar si negativ. Un lucru era insa cert: daca FMI-ul ar fi intors spatele unei tari (si daca tara in cauza nu era America sau Japonia, ori nu facea parte dintr-un bloc economic puternic), intreaga piata financiara internationala i-ar fi urmat exemplul.
    

De altfel, notiunea de "dadaceala" din partea FMI, folosita deseori de analistii din numeroase tari, nu este corecta. FMI-ul a negat-o inca de atunci, precizand ca induce o nota falsa: interventia Fondului Monetar International in programele de guvernare. Expertii FMI au precizat ca forul pe care il reprezinta nu indica in nici o situatie solutii economice sau programe de guvernare. Si ca pretentiile FMI-ului, oricat ar fi de mari, se rezuma numai la performantele economice. Astazi, cand nu mai avem acorduri speciale cu FMI, suntem datori sa ne pretindem singuri astfel de performante.


Dar sa revin la raporturile cu inaltul for. E cert ca Fondul Monetar International a avut mereu o politica defensiva, in sensul ca n-a intervenit decat atunci cand ii erau solicitate credite, fara sa ceara  niciodata mai mult decat indeplinirea unor obiective menite sa asigure maxima valorificare a banilor imprumutati. Asa cum procedeaza oricare banca.


Adevarul este ca FMI n-a impus niciodata politici economice, nu a cerut programe specifice de guvernare, dar a pretins ­ si pretinde! ­ performante ce nu pot fi obtinute decat prin aplicarea unor strategii de restructurare cu foarte putine variabile. Semnificativ, in acest sens, este faptul ca din totalul imprumuturilor pe care Fondul Monetar International le-a angajat cu un mare numar de tari, multe nu au fost derulate niciodata. Motivul: nu au fost atinse performanetele economice stabilite prin acorduri.


FMI a incheiat mai multe acorduri stand-by cu Romania. Dar nu toate imprumuturile angajate au fost si primate. Cauza? Aglomerarea unor fenomene ce trageau inapoi economia romaneasca. Reprezentantii FMI si-au manifestat ingrijorarea cu deosebire fata de cererile excesive de finantare ale companiilor nationale si marilor societati comerciale cu capital de stat, cele mai multe dintre ele blocate de arierate si pierderi, care puneau in pericol atat economiile populatiei, cat si investitiile.


Fiecare nou acord cu Romania asigura un nou ragaz pentru infaptuirea reformelor economice. Pe plan extern, imediat dupa primirea undei verzi de la FMI, Banca Mondiala lua in discutie aprobarea unor noi imprumuturi. Totodata, Romania primea un cec in alb (si acesta era principalul avantaj al acordului) valabil pe piata internationala de capital. FMI cerea, in schimb, ca Romania sa treaca la grabirea privatizarii si a restructurarii. Iata exigentele. Timpul ne-a aratat ce a fost realizat si ce nu. Si, desigur, ce sanse am fost in stare sa valorificam, dintre cele pe care Fondul Monetar International ni le-a acordat.


Periodic, era asteptata la Bucuresti o delegatie a FMI, pentru negocieri. De fiecare data, reprezentantii Romaniei se prezentau la masa tratativelor cu trei pachete importante: unul cu realizari, altul cu restante si in fine un pachet cu obiective noi. In anii a€™90, neimplinirile erau numeroase: restrangeri dramatice de productie industriala,  valoari adaugate negative, caderi drastice ale productivitatii muncii si eficientei economice, plus un deficit impovarator al balantei comerciale, indeosebi din cauza intarzierii reformelor structurale. Apoi, treptat, deficitul bugetar nu a mai depasit nivelul programat, deprecierea leului pe piata valutara a pierdut din viteza, pietele monetara si valutara au inceput sa functioneze bine, in conditiile trecerii la convertibilitatea de cont curent a leului. Iar FMI, la nivelul reuniunilor directorilor executivi, a recunoscut in documente oficiale ca "politica valutara a servit bine autoritatile in reducerea inflatiei". La capitolul realizari au mai fost adaugate privatizari considerate de succes, finantarea neinflationista a deficitului bugetar, suplimentarea rezervei valutare si multe altele.


Toate aceste acumulari, insumate la finele anilor a€™90, au constituit o buna baza pentru programul de reforme din anii 2000. Mai departe, orice dare inapoi nu putea fi decat extrem de riscanta.