Chiar daca Stadionul "23 August" dispare, cel putin zece ani de aici inainte vom fi prizonierii fantomei sale. Subconstientul nostru national ne pindeste de acolo.

Cind Mario Vargas Llosa a vazut Casa Poporului, la prima sa vizita in Romania, a spus ca ar trebui dinamitata. Urasc si azi aceasta cladire, dar cind am auzit propunerea lui don Mario, m-am intrebat cita democratie incapea in mintea lui de om trecut de la stinga la dreapta, in Peru, unde a candidat si la presedintie. Daca iti dinamitezi trecutul apropiat, nu-l faci sa dispara, ci il transformi in mit sau in obsesie. Democratia care foloseste explozibili pentru a se impune nu e democratie, ci o dictatura vremelnic acceptata. Dar o democratie care se simte bine, ca parlamentarii nostri, intr-o cladire chitita sa falsifice ideea fundamentala a democratiei, are o problema profunda de identitate. Cind a ajuns presedintele Cehoslovaciei, Havel a mutat Parlamentul din cladirea agresiva din centrul Pragai in sediul sau istoric, chiar daca abandona astfel un imobil modern pe care l-a oferit simbolic postului de radio Europa Libera. Or, la noi, parlamentarii salivau inca din 1990 sa ajunga in Casa in care Ceausescu nu apucase sa se mute. Iar Ion Iliescu visa erotic Palatul Cotroceni, ca pionierii batrini care s-au jucat acolo in copilarie.

Chiar daca s-a demodat, Stadionul "23 August" e una dintre cele citeva relicve ale comunismului care ar fi meritat o soarta mai buna. Nu a fost doar un stadion, ci si cel mai insemnat forum al romanilor obisnuiti in timpul comunismului. A fost locul in care romanii n-au uitat sa aplaude sincer, sa huiduie la fel de sincer si sa-si exercite liber instinctul solidaritatii.

Aveam vreo sase ani cind am intrat prima oara pe acest stadion, la peluza, de mina cu tatal meu de-al doilea si cu un prieten al lui. Dupa ce am urcat toate treptele, m-am vazut in fata unui hau, in alte trepte, care duceau spre bucatica dreptunghiulara verde. Nu se vedea mare lucru din ceea ce faceau omuletii de pe teren, asa ca ma uitam mai mult la cei din jurul meu. Unora dintre ei li se schimba atit de mult expresia fetei, incit pareau ca se metamorfozeaza, in timp ce tigancile care vindeau seminte la cornet oficiau printre rinduri, cu voce cintata. Cind s-a terminat meciul, in timp ce coboram treptele spre iesire, am vazut cum fetele celor din jur isi recapatau aerul de la urcare si, de unde pareau apropiati pe stadion, acum isi faceau loc cu coatele, rece, pentru a ajunge mai repede in statia de tramvai.

Amintirea lumii aceleia de pe "23 August", pe care am mai vazut-o de citeva ori, ca proba ca mi-a ramas in minte si azi, ma va urmari indiferent cit de modern va fi noul stadion care se va ridica pe ruinele sale. Si cred ca nu voi fi singurul.