Un amarat de inginer

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Prin anii a€™92­a€™93, aflandu-ma in Canada, m-am ambitionat ca o fac pe reporterul intr-o industrie mare, dar tot ce-am reusit a fost sa stau de vorba, la el acasa, cu directorul roman al unei fabrici de helicoptere. La noi, ziaristul era primit cu onoruri de activist si de oficialitate oriunde s-ar fi dus, dar in Canada si Statele Unite munca si productia nu erau subiect pentru nici o revista sau jurnal, iar pentru televiziuni si mai putin. Ca jurnalist erai la fel de inoportun intr-o uzina, ca intr-o familie pe care n-o cunosteai.


De la directorul roman, care fusese ciclist de performanta inainte de a deveni "transfug", am aflat care era situatia inginerului in America de Nord. Acesta lucra numai in conceptie, nu in productie. Ingineria n-avea nici o legatura cu supravegherea in hala si hartogaraia administrativa. Inginerii nu erau nici multi, nici putini. Erau atatia cat se cerea in cercetare si proiectare. In orice caz, nu dadeai de ei la tot pasul. Inginerimea era mai degraba o casta discreta, de care nu se facea caz. De aceea, navala de romani-ingineri, de dupa 1990, devenise o chestiune de folclor urban. Canadienii, cand ziceau roman, ziceau automat si inginer. Abundenta de ingineri in valurile de nou-veniti era ceva la fel de bizar ca o revarsare de destisti sau de opticieni. Ce fel de tara era Romania, daca-si permitea sa scoata ingineri pe banda rulanta, cu inconstienta, cu lipsa de masura si cu trufia calicului care nu stie ca creativitatea e totusi o marfa rara? Plecat dintr-o Romanie in care a fi inginer era o chestiune de statut social, nu profesional, descopeream in Canada o cu totul alta definitie a rostului. La noi, ingineria era un titlu. In America de Nord, o indeletnicire creatoare atent cultivata de un sistem de invatamant foarte selectiv. Inginerul se scolea cu bucata, ca si chirurgul, ca si pianistul, nu cu toptanul, cu zecile de mii anual, ca la noi. Un canadian chiar mi-a zis: Te pomenesti ca or sa ne vina din Romania si niste mii de pianisti!


Zilele trecute, un domn ajuns destul de bine conservat la varsta a treia, mi s-a recomandat: Sunt un amarat de inginer roman. Dar glasul sau nu avea nimic din tristetea unui invins, ci mai degraba din cinismul vindicativ al omului caruia noua oranduiala economica i-a confiscat un rang social si o legitimitate istorica. Ca si cum anul 1990 a desfiintat abuziv un drept dobandit in Comunism pentru toata viata. Daca plecam de la ideea, oricum prea generoasa, ca politehnicile scoteau profesionisti, nu e nevoie de mult efort spre a dovedi ca, in campul muncii, majoritatea inginerilor se deprofesionalizau, coborau la conditia de maistri si de ducatori de hartii de colo, colo. Nu e treaba mea sa deschid procesul unei licente, cu multe din atributele unei gratificatii de clasa, dar e treaba mea sa observ ca inginerii creativi ingineresc in continuare in industrii care presupun si conceptie si ca astazi nu-i nimeni vinovat pentru faptul ca o multime de oameni au diplome, dar nu si acele disponibilitati profesionale care sa-i faca utili in adevarata inginerie, cea de creatie.

---

Despre autor: