Construit pe ideologii localiste, focalizate asupra identitatii comunitare stricte, fata de care alteritatea ar fi inferioara si periculoasa, nationalismul este in principiu izolationist si anti-internationalist.
Istoria recenta a demonstrat - insa - ca atitudinea ostila fata de diversitate (fata de cea a populatiei locale, apoi a strainatatii proxime si - prin extensie - a umanitatii intregi) constituie o baza suficienta pentru solidarizarea patriotilor demagogi de pretutindeni. Fiecare uraste alte comunitati sau popoare, deci se vor gasi cu usurinta dusmani comuni si se vor incheia aliante.
Un exemplu "clasic" e Axa nazisto-fascista din perioada celui de-al doilea razboi mondial. Mai de curand, la inceputul lui 2007, s-a produs un mic soc in politica europeana atunci cand in Adunarea Parlamentara de la Strasbourg s-a constituit grupul "Identitate, traditie si suveranitate", reunind nationalisti din Austria, Belgia, Bulgaria, Franta, Italia si Romania, plus... un britanic!
Episodul a venit in prelungirea contactelor amicale, "tovarasesti" pe care partidele in cauza le intretineau de mai demult. Sa ne reamintim intalnirile tandre dintre C.V. Tudor-ul nostru si Jean-Marie Le Pen-ul francez. Formatiunile din respectiva "familie" europeana s-au sustinut reciproc, salutandu-si cu simpatie unele altora micile succese din ultima perioada, de cand au reinceput sa fie vizibile pe scenele politice din tarile lor, dupa anti-nazismul si anti-fascismul occidental radical al primelor decenii postbelice.
Sunt si alte moduri in care nationalismele se ajuta intre ele. Avem acum la indemana marele scandal romano-italian starnit in urma "cazului Mailat": un compatriot al nostru rezident in Peninsula, tigan ca etnie, a jefuit o femeie si e acuzat ca tot el ar fi ucis-o (impricinatul neaga). Crima a revoltat populatia si a aprins toate resentimentele acumulate in urma masivei stramutari romanesti recente, ca si - in fundal - a mult mai amplului si mai indelungatului proces imigrationist care se inregistreaza de cateva decenii in Italia, la fel ca in intregul Occident. Reactia populara a fost alimentata de cel putin doua strategii publice, ambele nationaliste in esenta, xenofobe, extremiste: mobilizarea anti-imigrationista a unor parti importante ale clasei politice italiene, inclusiv a stangii aflate la putere (motivatiile fiind - se stie - electoraliste, caci in Italia urmeaza alegeri...); si interventiile agresive ale formatiunilor de extrema dreapta din Peninsula, intotdeauna pregatite, ca peste tot in lume, sa speculeze crizele in care sunt implicate si teme identitare. Or, de partea romaneasca, in spatiul nostru public, politico-mediatic, grupurile autohtone interesate au popularizat intens tocmai datele extremiste ale scandalului din Italia, minimalizand contrareactiile locale si europene, criticile la adresa puseelor de xenofobie si neofascism, analizele si explicatiile sociale mai cuprinzatoare. Cu alte cuvinte, avem un caz limpede de nationalism care se hraneste din alt nationalism, folosit pentru propria legitimare. E o ipostaza noua a mai vechiului model al conflictelor bilaterale, in care "patriotismele" se alimentau reciproc, pana la punctul de fierbere si de rabufnire beligeranta.
Vestea buna e ca - pana la urma - intoleranta structurala ii face pe nationalisti si extremisti sa nu se inteleaga. Nici intre liderii Axei initiate de Germania nazista n-au fost mari iubiri: dimpotriva, se detestau. I-au tinut o vreme alaturi interesele. Saptamana trecuta, dupa circa zece luni de existenta, grupusculul nationalist din Parlamentul European s-a destramat. Nu s-au mai inteles. Insa anvergura scandalului anti-romanesc si anti-imigrationist din Italia va ramane ingrijoratoare chiar si dupa ce lucrurile se vor linisti si principiile democratiei vor fi reabilitate...