E foarte greu astazi sa-i mai indemni pe romani sa mearga la vot.

Ce sa le spui? Prafuitul „cine nu voteaza nu conteaza" suna in Romania anului 2007 ca un banc rasuflat. Replica e pregatita si vine de pe orice limba de cetatean scirbit si satul sa vada cum arata clasa politica actuala: si cine voteaza, cit dracu’ conteaza?!

Doua momente semnificative pentru istoria noastra recenta au ingropat speranta schimbarii rapide a societatii politice romanesti prin votul popular. Primul episod s-a petrecut in 1996, cind s-a crezut – cu un entuziasm greu de reeditat – ca am scapat de jigodiile comuniste. Dupa dezamagirea cumplita a celor patru ani de administratie Constantinescu, numai teama ca ar putea deveni C.V. Tudor presedinte i-a urnit pe romani spre sectiile de votare. Al doilea episod, inca in desfasurare, este cel al victoriei Aliantei D.A., vazuta, in 2004, de o buna parte a electoratului ca singura cale spre mult doritele dreptate si adevar. Ce a urmat, se stie, se vede si se simte. Un val cumplit de furie si dispret a indepartat electoratul de politicienii compromisi, ale caror promisiuni de campanie s-au dovedit a fi doar o salata de vorbe.

Pe cale de consecinta, societatea romaneasca se afla astazi in fata unui impas cumplit, in care dezamagirea provocata de politicienii expirati in vorbe si in fapte e doar un etaj al lui. Cel mai greu de trecut in atare conditii este marele obstacol al lipsei de perspectiva, intrupat pe deplin in dilema amintita mai sus: cine voteaza, cit dracu’ conteaza?!

Acestea fiind spuse, trebuie sa recunosc ca privesc ca... romanul zbaterile presedintelui Traian Basescu de a chema electoratul la referendumul din 25 noiembrie. Sint, cum s-ar zice, indoit. Sa merg la referendum, sa ce? Sa-mi fac iar iluzii ca s-ar putea schimba ceva in clasa politica? Sa iau o noua leapsa? Nici gind! Si-atunci? La ce bun un vot in plus pentru un calcul electoral simplu care, oricum, da cu minus?

Ani de zile, mai ales in ’96 si, partial, in 2004, am comis greseala teribila de a ne lasa manipulati emotional. Politicienii, dintr-o parte sau alta, ne-au aruncat in fata cuvinte mari si perspective luminoase. Concepte. Vise. Mize istorice. Pariuri decisive pentru viitorul tarii. Si i-am crezut. Lupta singeroasa dintre bine si rau s-a purtat, in anii precedenti, pe vechiul sablon al impartirii decisive in baieti buni si baieti rai. Comunistii si democratii. Cinstitii si coruptii.

O aiureala teribila, la finalul careia sentimentul inutilitatii votului s-a amplificat, lasindu-ne, in minti si in suflete, acreala nenorocita data de confirmarea zicalei ca nici o fapta buna nu ramine nepedepsita.

Aici am gresit. Si, probabil, vom mai gresi in continuare, dar am putea ca, macar punctual, sa fim mai atenti. Sufletul n-ar trebui sa aiba loc fruntas in mecanismul electoral. Nici un om politic nu merita un vot daca e doar mai frumos si/sau mai bun vorbitor decit contracandidatul lui. Romanii trebuie sa invete, in cele din urma, lectia simpla si benefica a comportamentului pragmatic de care dau dovada alegatorii din democratiile mature. Nu intra in calcul citi mici sau cite beri in plus ofera X in comparatie cu Y. Incap insa o mult mai atenta lectura a programelor electorale si un mult mai mare apetit pentru dezbaterea publica, cu argumente pro si contra, a ideilor politice.

Cum o astfel de dezbatere nu a avut loc decit in mod straveziu in legatura cu diferenta dintre proiectul Tariceanu si proiectul Basescu privind votul uninominal, iata punctul pe care il consider decisiv si care face diferenta: proiectul Guvernului amina introducerea uninominalului pina, cel putin, in 2012, in timp ce varianta presedintelui propusa prin referendum il face posibil inca din 2009. In numele pragmatismului invocat mai sus, e vremea sa alegeti. Poate pentru prima oara cu adevarat in ultimii 17 ani.