In zorii anilor a€™60, in America, un renumit profesor de economie, Paul A. Samuelson, colaborator apropiat al presedintelui Kennedy, raspunzand la intrebarea "Care este cea mai importanta problema economica cu care se vor confrunta Statele Unite in urmatoarele decenii?", a spus raspicat: "Pericolul inflatiei". Apoi a adaugat: "Inflatia este in sine o problema. Dar temerile legitime si isterice fata de inflatie par sa devina ele insele o problema. Pe scurt, ma tem de inflatie. Dar ma tem si de teama de inflatie"... Si la noi, de 17 ani, inflatia a devenit o problema. Dar frica de inflatie este o si mai grava problema.


De 17 ani, inflatia a indus iluzia de bine, in a carei plasa au cazut cu deosebire companiile de stat; si in general cele monopoliste. Pentru ca au facut profit din preturi mari. Profit murdar. Acum e foarte greu sa fie dezvatate de drog. Toate aceste companii au nevoie, ca sa supravietuiasca, de munca indarjita, de organizare rationala, de management performant. Valori cu care nu prea au fost obisnuite. Iata motivul principal ce ne face sa ne fie teama in continuare de inflatie. Fiindca n-am scapat inca de stradaniile multor companii de a ascunde in preturi - in inflatie, deci! - munca in dorua€™ lelii. Desi motoarele economiei sunt ceva mai bine reglate, mai rezistente la astfel de socuri.


Cresterea unor preturi in aceasta toamna a starnit insa nenumarate dezbateri si polemici. Ele vor continua si, probabil, vor scoate la suprafata adevaruri ce e bine sa fie cunoscute. Bunaoara, societatea si-ar putea intari convingerea ca, daca apar bani mai multi pe piata, fara sa creasca in egala masura si cantitatea de bunuri si servicii, reaprinderea inflatiei nu va fi evitata.


Ca un pahar cu vin bun baut dupa-masa Miscarea preturilor, a celor de consum, desigur, da masura inflatiei. Daca inflatia se zburleste prea tare, timp indelungat, blocheaza drumul spre bunastare. Nu e posibil sa ajungem la un standard ridicat de viata atata vreme cat se vor agita preturile. Iata de ce castigarea razboiului cu inflatia este obligatorie. Dar, intai si intai, este nevoie ca societatea romaneasca sa inteleaga bine sensul acestui razboi, sa-si evalueze rational sansele si sa-si mobilizeze resursele.


Actualizarile sunt inevitabile. Pentru ca, iata, scumpirile din aceasta toamna - o toamna atipica, desigur - nu mai seamana nici in forma, nici in continut cu cele din anii a€™90; si nici macar cu cele din anii 2000-2003. In toti acei ani, mai intai se scumpeau energia electrica sau gazele. Apoi, unda de soc se propaga din treapta in treapta. Noile tarife umflau notele de plata pentru transporturile pe calea ferata, pentru produsele prelucrate si pentru servicii. Consecinta imediata era o noua crestere generalizata a preturilor. Pentru ca, indeosebi in anii a€™90, factorii de decizie amanau cat puteau modificarea preturilor la gaze, la electricitate, asteptand sa treaca Craciunul, sa treaca Anul Nou, sa treaca Pastele, sa treaca alegerile. Cum insa corectiile nu puteau fi amanate la infinit, pana la urma aveau loc. Asa ca ne trezeam cu scumpiri de cate 30-40 de procente dintr-o data. Mai departe, ele produceau alte scumpiri, intr-un intreg lant.


E la fel si astazi? Desigur, nu. Istoria nu se mai repeta. Acum, in Uniunea Europeana, vedem cum piata, inteleasa ca fenomen natural, incepe sa intre definitiv in viata noastra economica. Trecutul nu ne mai influenteaza decisiv pasii, desi multe dintre vechile reflexe au supravietuit. Starea cu care ne confruntam in aceasta toamna nici nu e o inflatie "curata". Caci preturile n-au fost tot mai mari timp de trei luni, una dupa alta. Au crescut in august cu 0,86%, in septembrie cu 1,08%, dar in octombrie au inregistrat un usor recul, pana la 0,97%. Cartile numesc acest proces dezinflatie: preturile cresc, dar sub nivelul atins in etapa precedenta.


Ne convine o inflatie lunara de 0,97%? In nici un caz. Obiectivul nostru este sa ne aliniem la o inflatie anuala in jur de 2%. Sa avem, cu alte cuvinte, o inflatie medie lunara optima de 0,17%, care sa fie, cum spun multi specialisti in materie, ca un pahar cu vin bun baut dupa-masa. Asadar, 0,17%, si nu 0,97%. Ceea ce ar insemna un singur pahar, nu mai multe.


Un paradox: consum in crestere, oferta restransaDe la 1 noiembrie 1990, timp de 17 ani, masuram inflatia. Ce am constatat? Ca dupa fiecare noua liberalizare, plafonata sau neplafonata, preturile au urcat. Rezultatul? S-a produs - un timp! - o rationalizare a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru ca an de an am avut nevoie de bani mai multi pentru a cumpara... mai putine marfuri.


In 2000 a intervenit un paradox. Dramatic. De atunci, an de an, cererea solvabila a crescut continuu. Tot mai mult. Salariile reale au crescut si ele, desi productia interna nu a dobandit capacitatea de a fi eficienta si nu poate inca sa justifice alt nivel de castiguri, mai inalt. Mai mult, productia interna nu asigura oferta corespunzatoare cererii de consum. Aici am ajuns. Piata, pentru ca ii sunt incalcate regulile, se razbuna. Produsele romanesti, inca scumpe, au tot mai putini cumparatori pe o piata dominata de consumatori cu venituri in crestere. Caci se aduna aici si banii trimisi de romanii plecati in lume, si creditele de la banci, si castigurile din economia necontabilizata. Bine ca functioneaza importurile si acopera cererea de consum in crestere. Altfel, banii in plus s-ar duce in preturi. Inflatia ar exploda.


Din fericire nu avem inflatie exploziva. Ne confruntam doar, in aceasta toamna, cu salturi ale unor preturi in zona de risc. In august si septembrie au sarit preturile la paine, ulei, oua, telefoane. In octombrie, la faina, cartofi, citrice, lapte, branza si, din nou, la ulei. Pe ansamblu insa, preturile nu fac explozie. Mai mult, sunt mari sanse ca, incepand din primavara, sa revina in culoarul stabilit. Desi unii analisti spun, in soapta, ca din scumpirea euro, deficitul de cont curent si un deficit bugetar adaptat anului electoral 2008 se va intrupa o inflatie rebela.


Societatea ar plati mai mult daca inflatia ar fi lasata sa creasca dupa cum ii este pofta. Si pofta ii este mare. Mai sunt arierate: o masa monetara surogat. Mai sunt venituri rupte de productivitate. Mai sunt costurile nerecunoscute de piata, pe care companiile incearca sa le  acopere cu preturi in crestere. Plus corectiile de preturi, de care nu vom scapa nici in acest an si nici in anii urmatori. De fapt, inflatia este un canal prin care se scurg reziduurile din economie: risipa, munca neperformanta, managementul incompetent, chiar si furturile. Asa ca numai un razboi purtat pe mai multe fronturi - politici monetare, politici fiscale, politici salariale, politici de restructurare - va duce la izbanda.


Daca insa in acest razboi nu vor fi castigate bataliile pentru mai multa munca performanta, mai multa competenta, o mai stransa legatura intre bani noi si produse noi pe piata, inflatia nu va bate in retragere. Pentru ca banii, in loc sa ajunga in afaceri bune, in investitii profitabile, vor induce preturi mai mari.