Victime... a cata oara?
Muncitorii care s-au revoltat la Brasov in 1987 au asteptat cu sufletul la gura vestea ca guvernul a emis ordonanta de urgenta prin care urmau sa beneficieze de drepturile derivate din "legea recunostintei". Contrar promisiunilor facute, n-a fost sa fie nici macar la aniversarea a 20 de ani!


Te-ai fi asteptat ca si in Romania, precum in celelalte tari foste comuniste, oamenii care au contestat deschis vechiul regim si au suferit condamnari si ostracizari sa fie stimati de societatea civila, iar cuvantul lor sa aiba greutate in dezvoltarea ei. Departe de noi asemenea practici! Putini cunosc greutatile cu care se confrunta acum acesti oameni!
Despre cum au suportat protestatarii din 1987 prefacerile tranzitiei, despre pasurile si greutatile lor, am aflat in urma unei convorbiri purtate la sediul Asociatiei "15 noiembrie 1987", ai carei invitati am fost.


BUCURIA REVEDERII. Pentru brasovenii deportati si rudele lor, caderea regimului comunist a avut o semnificatie in plus, deoarece au putut astfel sa-si reintregeasca familiile. Cei care plecasera din Brasov impreuna cu sotiile s-au intors acasa. Unii traisera pana atunci singuri, incercand sa-si protejeze sotiile de calvarul lor. In decembrie 1989, revolta inceputa de ei in urma cu doi ani parea ca avusese deznodamant fericit, si asteptau cu sufletul la gura, rugandu-se pentru demonstrantii de la Timisoara si Bucuresti. Traisera si momente de deznadejde, cand se parea ca "regimul Ceausescu" nu are moarte. "De cate ori ma uitam la Ceausescu ca merge tantos si foarte vioi, ma gandeam ca mai traieste pana la o suta de ani si chiar socoteam cam cat mai are de trait", si-a amintit Eniko Gyerko, sotia lui Gheorghe Gyerko, condamnat la 2 ani si 6 luni de inchisoare cu executare la locul de munca, deportat la Craiova. "Imi ziceam: asta nu se lasa! Cand se intamplau evenimentele din Bucuresti, eram chiar schimbul trei - a venit nasul meu la mine si mi-a zis: «Ceausescu o sa fie inlaturat!». Ce bucurie a fost pe mine! Maistrul imi spunea ca sunt cu pata pe cap si sa am grija, dar eu eram mult prea fericita ca sa ma abtin. Stiam ca de-acum voi fi impreuna cu sotul meu!" Ca Eniko Gyerko sperau toti deportatii, iar cadoul de Craciun pentru aceste familii a fost bucuria revederii dupa ani de surghiun.


VÃ…LTOAREA SCHIMBÃ…RILOR. In Brasov, oamenii i-au reprimit cu simpatie la inceput. Insa concetatenii i-au uitat treptat, cuprinsi si ei de grijile de zi cu zi, la fel ca si autoritatile care i-au ignorat, indiferent de coloratura politica, mai tot timpul. Cand se apropie 15 noiembrie - aniversarea revoltei anticomuniste a brasovenilor - reintra in campul atentiei tuturor doritorilor de campanii de imagine prin asocierea cu "eroii in viata". Titlul de cetateni de onoare ai Brasovului conferit de autoritatile locale in 2002 i-a bucurat. "Ei au fost si sunt uitati", crede Adela Vitos, membra a Asociatiei, despre soarta deportatilor. "Ar fi meritat mai mult, si eu am suferit, dar poate nu am suferit cat a suferit sotul meu si cei care au fost dusi, anchetati si batuti. Nu ar trebui sa se aduca aminte despre ei doar la 15 noiembrie". De fapt, pentru ei, personal, oamenii nu-si doresc decat medicamente si asistenta medicala gratuita, mai ales pentru cei cu probleme sociale, pensionari si bolnavi. Cam jumatate dintre membrii asociatiei sunt in asemenea situatie, dupa calculele lui Florin Postolachi, presedintele Asociatiei.


SPERANTE DE MAI BINE. In 1990, oamenii sperau ca vor avea parte de libertate, democratie si bunastare, insa realitatile tranzitiei romanesti s-au dovedit sumbre. Anii au trecut, guvernele s-au succedat la conducerea tarii, dar brasovenii ce-au protestat in 1987 declara si acum deschis ca o duc greu. Daca inainte nu aveau caldura, mancare si dreptul de a vorbi si gandi liber, acum sunt coplesiti de teama pierderii slujbelor. "Acum stiti cum e viata, ne spune dezamagita Adela Vitos. Fiecare lupta pentru a supravietui. Ma uit in cercul nostru. Pentru o mica parte e bine si pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic". "Sunt mai multe greutati acum", ne spune si Milica Gruia. "Salariile sunt mult mai mici in raport cu preturile, iar populatia este imbatranita. Altii, mai tineri, au emigrat. Poate ca pentru unii schimbarea din a€™89 a adus beneficii, dar pentru majoritatea nu! S-au pierdut atatea locuri de munca!" Cu toate greutatile cotidiene, oamenii nu regreta regimul trecut si nici nu si-au pierdut speranta.


SCLAVIE MODERNÃ…. De la grijile de zi cu zi, discutia aluneca incet-incet spre situatia economica a orasului Brasov si in ochii oamenilor se citeste indignarea. In cor, brasovenii acuza nepasarea autoritatilor fata de problemele muncitorilor de aici, care au asistat neputinciosi la privatizari "dubioase" si concedieri masive. "Situatia industriei brasovene de acum nici nu se poate compara cu anii a€™90, imediat dupa revolutie", acuza Iosif Farcas, angajat la fosta fabrica «Steagul Rosu», acum in varsta de 49 ani, condamnat la 2 ani inchisoare cu executare la locul de munca, fost deportat la Filiasi. "Doar atat va spun, ca in «Steagul» au fost in jur de 25.000 de muncitori in anii a€™90 si acum sunt 1.800. Sau ganditi-va: «Tractorul» mai functioneaza? Fabrica «Rulmentul» este inchisa!" Oamenii s-au simtit sacrificati in numele unui utopic "bine comun", dar efectele economice intarzie sa se vada. Concedierile au fost consecinta unei privatizari corupte, careia muncitorii i-au cazut victime. Guvernantii i-au "asigurat" ca vor fi recalificati prin Oficiul fortelor de munca. O inselatorie dupa cum ne-a relatat Eugen Tudose: "Nu iti ofereau calificare, ci iti ofereau mai multe meserii, in doua randuri, la care sa faci niste cursuri de calificare. Daca le refuzai, a treia oara erai obligat sa accepti un astfel de curs la o firma anume. In plus, ti se reducea si ajutorul de somaj. Te foloseau ca pe un sclav, dupa trei luni urma altul. Probabil ca mai si dadea telefon la Oficiul fortelor de munca sa vada daca mai sunt alti someri interesati de ocuparea unui post".


EROI SAU VICTIME? Cum isi caracterizeaza propria conditie, i-am intrebat pe protestatarii din 1987 - eroi, victime sau arestati din intamplare? Brusc, oamenii au devenit stingheri, numele de eroi parandu-li-se poate prea solemn. Desi constienti de temeritatea gestului lor, care a premers revoltelor din a€™89, ezita sa se inchipuie eroi. Sunt mandri de gestul lor si regreta doar suferinta provocata rudelor. "Eroi consider ca au fost inaintasii nostri care se duceau voluntari pe front, cu arma in mana", spune Danut Iacob, vice-presedintele Asociatiei "15 Noiembrie 1987", care avea 18 ani in momentul protestului. "Este altceva. Sunt insa mandru pentru ce am facut si ca am participat si eu la o parte din istorie. Asta, da, ma face sa fiu mandru!". "Suntem niste eroi, admite in final Eugen Tudose, pentru ca in conditiile de teroare instalate de Securitate atunci gestul de a iesi in strada, de a scanda si de a striga la un mars de o asemenea amploare, da, poate fi considerat un act eroic. Noi ne-am invins teama!"
In memoriam Liviu Babes ATITUDINE. Despre intelectualii romani se spune ca au "rezistat prin cultura". Pictorul Liviu Babes (centru) a ales sinucidereaRevolta muncitorilor brasoveni de la 15 noiembrie 1987 a fost urmata de putine gesturi de solidarizare. Cele mai cunoscute sunt protestele facute de Doina Cornea si Silviu Brucan, care s-au manifestat public impotriva represiunii brasovenilor. Mai putin cunoscut este protestul radical al lui Liviu Babes, maistru la Fabrica de Prefabricate din Brasov si pictor amator in acelasi timp. Pe 2 martie 1989, acesta a recurs la un gest dramatic, dandu-si foc pe partia de schi "Bradul" din Poiana Brasov. Pe o bucata de hartie, Liviu Babes scrisese, inainte de a muri, un text cutremurator: "Opriti crimele! Auschwitz - Brasov". In urma autoincendierii a murit la spital dupa cateva ore, iar la inmormantare au participat sute de brasoveni, veniti acolo voluntar, dupa ce auzisera "pe la colturi" despre gestul concitadinului lor. Liviu Babes era un om informat, asculta posturile de radio straine si stia ca muncitorii brasoveni au fost aspru pedepsiti pentru "sfidarea" lor din 15 noiembrie 1987. Asa a decis el sa protesteze... Ultimele picturi sunt interpretate acum de familie ca premonitorii: "Toate ultimele tablouri erau cu tema", isi aminteste indurerata Etelka Babes, sotia lui. "Era un tablou cu o padure amputata. Imi zicea: «Uite asta suntem noi, niste amputati!» In altul era un labirint si in mijloc rastignirea lui Iisus pe cruce. Imi spunea: «Uite cum e viata ca un labirint, daca ai credinta iesi din labirint!» Ultimul lui tablou era un fel de pestera in care stalactitele si stalagmitele erau numai cranii, iar in centru aparea din umbra o femeie si un copil. Eu spuneam ca parca suntem eu cu fiica-mea, cum ramanem inmarmurite. Si asa a fost! asta a fost ultimul lui tablou!...".
Gestul lui Liviu Babes din 1989 se aseamana cu cel al studentului ceh Jan Palach, care la 19 ianuarie 1969 si-a dat foc pe treptele Muzeului National din Praga, in semn de protest fata de ocupatia sovietica. Cehii au stiut sa-si respecte eroii inca de atunci, deoarece inmormantarea lui Palach s-a transformat intr-o manifestatie de protest contra URSS-ului, la care au participat un milion de oameni, cu toate ca tara era sub ocupatia Armatei Rosii. Astazi, o strada centrala si o piata din Praga poarta numele lui Jan Palach, iar anual cehii isi serbeaza eroul la 19 ianuarie. In schimb, despre Liviu Babes putini romani stiu cate ceva. Municipalitatea din Brasov a denumit o strada dupa numele sau, insa dintre organizatiile societatii civile doar Asociatia "15 Noiembrie 1987" ii cinsteste memoria anual, organizand o ceremonie religioasa pe locul unde s-a autoincendiat. Nimeni dintre autoritati nu s-a gandit sa ridice un monument al lui Liviu Babes pe partia "Bradul" din Poiana Brasov, singurul simbol care indica gestul sau fiind o cruce de fier ridicata de familie. Despre respectarea memoriei sotului, doamna Etelka Babes spune cu amaraciune: "Cei care au murit la revolutie au fost inmormantati in Parcul Central din Brasov. Mare tristete am in mine vazandu-l pe sotul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihna din centru orasului pentru eroii-martiri ai Revolutiei. In fond, Liviu a deschis in 1989 Revolutia Romana Anticomunista! Nu poate nimeni contesta acest lucru".
TradatiLa Roman SA Brasov, in 1991 s-a infiintat Sindicatul "Miscarea 15 Noiembrie 1987", alcatuit in majoritatea sa din protestatarii din urma cu patru ani. Cei aproximativ treizeci de sindicalisti au urmat caile legale de infiintare a unui sindicat. "Ne-am bazat in permanenta pe statut, isi aminteste Eugen Tudose, unul dintre liderii sindicali. Erau multe lucruri de rezolvat: negocieri, delegatii pe care le primeam de la sindicate din tara si din strainatate, participari la cursuri. In acest domeniu, impreuna si cu alti baieti care erau lideri de sindicat, fara nici o modestie, pot sa zic
ca i-am format pe ceilalti membri. In primul rand le-am zis sa citeasca Legea sindicatelor, Legea contractului de munca si a contractului colectiv de munca, pe care daca nu le cunosti ai mari sanse sa intri in ilegalitate". In scurt timp, sindicalistii de la "15 Noiembrie" au inceput sa "deranjeze". "Conducerea uzinei - relateaza acelasi Eugen Tudose - a manevrat oameni devotati care au format «Sindicatul liber», nu pe fata, nu oficial, lucrurile astea se fac pe la spate, fara sa stie lumea. astia tot timpul erau mana dreapta a lor. Nemultumirile oamenilor nu erau tratate asa cum acestia ar fi dorit sa fie tratate, ci se cadea la o mica intelegere. Muncitorii au fost tradati de liderii lor de sindicat, care au slujit administratia."
Cap de familieCele mai afectate de schimbarile economice drastice au fost femeile care, ajunse la varsta a doua si calificate in meserii fara cautare acum, au ajuns somere. Cum nici salariile sotilor nu sunt prea generoase, multe brasovence au ales sa munceasca in strainatate, "deportate" singure, departe de familie. "Nevestele au plecat afara, s-au dus majoritatea lor, zice Constantin Bahnareanu. E cazul doamnei Farcas, care face naveta in Italia, ca si multe alte femei din asociatie. Pentru o persoana trecuta de 40 de ani, unde mergi, te angajeaza la trei schimburi cu salariul mediu pe economie, deci e o bataie de joc, nici nu se merita sa te chinui. Diferit e cazul doamnei Eniko Gyerko, care a lucrat ca matriter, intretinandu-si singura familia, cat timp sotul fusese deportat. Ramasa fara loc de munca, s-a angajat la fabrica nou-construita "Ina Schaffer". Se amuza acum pe seama examenului de angajare trecut cu succes: "Am dat probe la desen, fizica si psihologie". A invatat din mers sa lucreze la calculator, iar acum lucreaza ca proiectant. "Macar francezii si germanii astia sunt seriosi", spune Eniko Gyerko, recunoscand ca munceste din greu. "Nu intarzie nici o ora cu banii". Din salariul ei traiesc, alaturi de ea, sotul, bolnav din cauza "tratamentului" la care l-au supus anchetatorii in 1987, si fiica. In ciuda greutatilor, Eniko Gyerko nu regreta regimul trecut: "Macar acum ai mai multe posibilitati in viata, daca esti putin mai istet, poti sa te descurci, atunci erai legat de maini si de picioare. Unul se inalta inainte, acum mult mai multi."

Cititi si:a€¢ Brasov a€™87 - Au strigat primii: "Jos Ceausescu!"
a€¢ Brasov a€™87 - Expulzatii
a€¢ Brasov a€™87 - Lui Ceausescu nu-i pasa de muncitori
a€¢ Brasov a€™87 - Eroii de la Brasov si "societatea civila"
a€¢ Brasov a€™87 - "Muncitorii arestati nu trebuie sa moara"