Nu e vorba nici despre minunata lume in care traim, plina de descoperiri extraordinare, dar imbolnavita de un microb de moarte, asa cum spune personajul principal la inceputul spectacolului, nu e vorba nici de vreo lupta cu viata, cu ceilalti sau cu
Nu e vorba nici despre minunata lume in care traim, plina de descoperiri extraordinare, dar imbolnavita de un microb de moarte, asa cum spune personajul principal la inceputul spectacolului, nu e vorba nici de vreo lupta cu viata, cu ceilalti sau cu sine insusi. Nu e vorba nici macar despre superficialitatea si absurdul lumii in care traim. Montarea lui Felix Alexa, de la Teatrul Metropolis din Bucuresti, "In rolul victimei", dupa un text al fratilor Vladimir si Oleg Presniakov, vorbeste, in schimb, despre doza necesara de moarte. Sunt ani multi de cand Hamlet invata sa moara incetul cu incetul, asezand la loc in matca timpul care-si iesise din tatani. Dar de-atunci lumea a "evoluat", timpul e prea obosit ca sa-si mai iasa din matca, iar Hamletii moderni sunt prea jemanfisisti ca sa se mai osteneasca sa arunce vreo privire in esenta lucrurilor, vorba lui Nietzsche. Si atunci se deghizeaza...
Valea, personajul adus in scena de Felix Alexa si interpretat de Marius Manole, se joaca putin de-a moartea. Viata lui se desfasoara intre doza zilnica de moarte, administrata pe jumatate in gluma, pe jumatate serios, si meditatia semi-hamletiana despre esenta vietii. Nu lipsita de o serioasa dimensiune poetica, bine subliniata prin proiectiile pe cele trei ecrane dispuse scenic astfel incat sa creeze iluzia unor oglinzi (care nu oglindesc), montarea de pe scena de la Metropolis oscileaza intre umor tragico-absurd si o forma stranie de sarcasm pe jumatate taios, pe jumatate cald si aproape intelegator.
Marius Manole Pe scurt, povestea lui Valea ar suna cam asa: un tanar putin neadaptat lumii in care s-a trezit traind, putin cam prea lenes ca sa incerce sa comunice cu cei din jur, isi gaseste cea mai stranie meserie cu putinta. Sa fie victima in reconstituirile filmate ale politiei, intotdeauna jucand rolul mortului. Planurile se complica in permanenta, se ajunge la reconstituirea reconstituirii, pentru ca politistul care ancheteaza moare in timpul "misiunii", iar la sfarsit se produce si o demistificare a actului de creatie, fiind introdus in poveste insusi scenaristul povestii etc, etc. Conflictul dintre generatii, problemele lui Valea cu parintii, care nu-l inteleg, cu lumea si cu el insusi trec in plan secundar. Importanta este nevoia lui zilnica de moarte excelent scoasa in evidenta de regizorul spectacolului. Fara tensiuni de prisos, fara incrancenari, Marius Manole interpreteaza in montarea lui Felix Alexa un Hamlet ratacit si putin caraghios, in care nevoia absoluta de adevar s-a stins, dar nevoia de absolut a ramas la fel de vie. Gasind tonul cel mai potrivit penru povestea lui Valea, regizorul isi duce personajele pe muchia mortii, cu zambetul pe buze. Nici o clipa dramatismul situatiilor expuse scenic nu excede umorul. E doza aceea necesara de ras, cu care se poate infrunta moartea. In fapt, povestea lui Valea este, pe scurt, povestea convietuirii firesti cu moartea, dar fara eroisme, fara lacrimi, fara gesturi marete. Firesc, ca si cum moartea ar sta cu tine la cafea in fiecare dimineata si la un moment dat ar spune "Gata, acum e timpul!" Iar marele merit al spectacolului este ca te pune fata in fata cu grozavia lumii tale. In care crima a ajuns subiectul preferat al rubricii "fapt divers".
Razvan Vasilescu Momentul cel mai important al spectacolului ramane insa monologul final al primului capitan (Razvan Vasilescu) care se ocupa de anchetarea crimelor. Cu o doza de umor negru excelent gestionat regizoral, fiecare dintre scenele reconstiturilor este minutios lucrata, conducand catre monologul coplesitor al lui Razvan Vasilescu. Trecerea atat de fireasca de la rasul zgomotos in scena in care nu-i "iese" mancatul cu betisoarele, la monologul mortii, care-i "iese" din prima este perfect gradata atat regizoral, cat si actoriceste. Revolta impotriva vietii, a lumii, a superficialitatii, prapastia dintre generatii, neintelegerea aproape donquijotesca fata de o existenta in care moartea din interior este mai vie decat moartea insasi, toate se regasesc in discursul lui, ca-ntr-un cantec de lebada transpus in postmodernism. Printre injuraturi si hohote de disperare, izbucnirea finala a capitanului de politie, care-si petrecuse mare parte din viata printre sticle de bere si pipaieli cu subalternele, intre doua morti, vorbeste despre teama unei generatii intregi de a mai exista intr-o lume in care a inceput sa se traiasca "in general", guvernata de fotbal si telenovele.
Desi intreaga echipa a "reconstituirilor" merita amintita, se remarca totusi Dana Dogaru, distribuita in dublu rol de Felix Alexa, mama lui Valea si chelnerita dintr-un restaurant japonez unde are loc una dintre reconstituiri. In aceasta a doua ipostaza, mult mai bine conturata scenic si mai ofertanta, momentul Danei Dogaru se decupeaza induiosator, prin cantecelul compus de Ada Milea. Jemanfichismul unei intregi generatii, redus, in montarea de la Metropolis, la cele trei cuvinte pe care le spun doua dintre personaje inaintea mortii "Mi se rupe!", este contrabalansat cu ironie calda de cantecul chelneritei, deghizata in japoneza - pentru ca lucreaza intr-un restaurant cu sfecific japonez - si care isi canta aria cu o seriozitate care frizeaza grotescul. In fapt, ea este singura care isi asuma pana la capat deghizarea.
Faptul ca spectacolul de la noul infiintat Metropolis a fost selectionat pentru editia din acest an a Festivalului National de Teatru, incheiata ieri, poate fi un motiv sa nu ocoliti strada Eminescu in prezenta stagiune.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.