Dupa H. Kissinger, stabilitatea mondiala atirna de cistigatorul hegemoniei asupra Eurasiei.

Ca europeni - „vechi" sau „noi" - ne-ar fi placut, desigur, sa stam linistiti in granitele relativ etanse ale UE. Din nefericire, Europa nu se poate taia cu fierastraul din unitatea geologica a carei simpla peninsula este. Sigur ca, la prima vedere, nimic nu e mai strain de interesele noastre decit situatia politica din tari precum Afganistan, Iran, Irak, Kazahstan, Pakistan sau Coreea de Nord. Si totusi acolo se joaca soarta noastra, mai ales ca Romania se afla, strategic vorbind, in prima linie. E vorba de energie (si gestionarea iminentului soc petrolier), dar mai ales de vulnerabilitatea UE in fata oricarui deficit de securitate la scara asiatica. Pentru moment, oscilam intre o superputere incapabila sa controleze singura planeta si un sistem multilateral perfect ineficient...

In vreme ce noi facem variatiuni pe tema infractorului Mailat, care ne-a fortat sa reluam dureroasele intrebari despre „cine sintem", americanii au intarit unilateral sanctiunile (mai ales financiare) impotriva Iranului. O parte dintre aliatii europeni li se vor alatura, desi principalul cosmar al executivului comunitar nu vizeaza atit gasirea unei solutii pentru Kosovo, cit scenariul unui Irak Bis. Diferiti observatori isi aduc aminte ca presa anglo-saxona a pregatit, prin semnale repetate, eventualitatea unui atac preventiv asupra instalatiilor nucleare iraniene. Razboiul global impotriva terorismului pare tot mai mult dominat de pseudologica dezastrului „inevitabil"... Problema e ca Ahmadinedjad nu reprezinta un caz izolat.

De la 3 noiembrie, lucrurile s-au degradat in Pakistan, unde generalul Pervez Musharraf, titularul unei dictaturi militare „legitimate" prin atitudini pro-occidentale, a desfiintat Constitutia din 1973, declarind starea de urgenta. Urgenta consta, desigur, in salvarea puterii sale personale, care nu se mai poate hrani cu binecuvintarea lui George Bush, asa cum nici nu poate ocoli scadenta, in conditiile suprimarii brutale a oricarei urme de pluralism intern. Daca Musharraf cade, cele 100 de rachete nucleare pakistaneze intra pe mina fundamentalistilor de la Islamabad, buni prieteni cu gazdele talibane ale lui Bin Laden. Daca ramine, violentele pe care le-a provocat (mai ales dupa izolarea dnei Benazir Bhutto) zadarnicesc dorinta americanilor de a prezenta „colaborationismul" lui Musharraf ca pe un exemplu de convertire democratica reusita. Probabil ca, la ora de fata, analistii militari se intreaba cine e mai periculos: „teroristul" Ahmadinejad (ales de o larga majoritate nationalista) sau „democratul" Musharraf (detestat de propriul popor)? In fata acestui tip de incertitudine, cred ca NATO si UE au de facut o modificare de substanta: ori schimba definitia „luptei" impotriva terorismului, ori pe cea a „exportului" democratic. Daca lucram in continuare cu duble standarde, conflictul dintre civilizatii pare garantat.