ROMANIA CA O TELENOVELÃ
Tudorache Popa pleca din sat prin 1953 si se stabili la Floresti, intr-o casuta din apropierea Pietei. Se ocupa de lucruri marunte. Potcovea caii celor veniti la iarmaroc, mai strangea cate-o roata, mai repara un lacat. Facea toate astea cu atata detasare, fara agitatia mestesugarilor obisnuiti, incat multi vecini pariara ca din doua una: sau Tudorache are bani ascunsi si treaba din fierarie e, asa, de ochii lumii, sa nu-l ia in binoclu Militia si sa-l intrebe de unde are banii, sau era un bogatas deghizat, venit aici, in targul Florestilor, sa mai ia aer, sa se ocupe si cu altceva decat munca intelectuala, asa cum ii recomandasera doctorii de la Paris. Pariasera fara rost. Tudorache nu era nici una, nici alta. Lucra incet, cu o anume desfatare in tot ce facea, pentru ca, pur si simplu, nu-i placea sa munceasca. Lucrul in fierarie, unde se adunau atatia oameni, era un bun prilej sa taifasuiasca. Si cel mai mult lui ii placea sa taifasuiasca despre situatia internationala. Tinea sus, pe o polita a fierariei, un difuzor care mergea intruna zi si noapte. Cand semnalele postului de radio Bucuresti anuntau buletinul de stiri, toata lumea din atelier - chiar si cei care veneau intaia oara acolo - tacea imediat, cazand intr-o sfanta evlavie si urmarind cu privirile aprinse de curiozitate pe Tudorache Popa, care tragea cu urechea, fara sa se intrerupa din batutul fierului aprins pe nicovala. Si trebuia sa fie stirea exceptionala, una dintre acele stiri care zguduie lumea, pentru ca barosul fierarului sa ramana incremenit de mirare pe nicovala. Pentru cei de acolo, tarani din imprejurimile Florestilor, mocani din munti, cele auzite erau straine si indiferente. Ascultau toate stirile egal, fara sa tresara. Adevaratul specialist era Tudorache Popa, in maioul lui rupt la piept, cu bratele vanjoase tatuate, pe care-l urmareau pe furis si cu teama, cum urmaresc copiii pe cei mari, ca sa poata citi pe fata lui manjita de funingine talcul vestilor spuse de difuzor din ora in ora. Pe fata lui Tudorache Popa prea multe nu se puteau citi. Stirile pe care le auzea el se refereau la lucruri numai de el stiute. Uneori,  la sfarsitul unei stiri, Tudorache pufnea vesel, zicand: "Hm, vedeti, am zis eu ca coreenii n-o sa se lase cu una, cu doua". Cei din fierarie se priveau unii pe altii, nedumeriti, cautand sa-si aminteasca????????????? cand spusese el: "Coreenii n-o sa se lase cu una, cu doua". Si cum nu-si aminteau se simteau nitel stanjeniti. Alteori, Tudorache Popa se ingrijora pe neasteptate, fluierand si zicand: "Hait! Situatia se complica". Si cei din jur iar catau unii la altii, intrebandu-se in tacere ce-i cu situatia asta, de ce nu-si vede de treburile ei si se complica, astfel incat sa-l ingrijoreze pe Tudorache Popa din Floresti. Si cum nu gaseau raspuns, cadeau cu totii de acord ca trebuie sa se posomoreasca si ei. - Da, intr-adevar, situatia se complica.


In anul 1960, vara, Piata fu daramata si peste cativa ani, in 1963, intra in functiune pe locul ei furnalul din Floresti, primul furnal din istoria orasului, impreuna cu o fabrica de rulmenti. Toate casele din jur fura demolate, iar locatarii mutati la blocuri. Ramasesera  numai casa si fieraria lui Tudorache Popa, singurele nedemolate, desi comisiile de la sfat venira sa-l viziteze cam la doua zile o data, lipite acum de zidul inalt, cu gratii, care inconjura furnalul si fabrica de rulmenti.


Prin grija industrializarii, deci, fieraria lui Tudorache Popa incepu sa-si amestece fumul ei mic cu fumul mare, etatizat al furnalului. Zeci de vagonete treceau zi si noapte pe deasupra, clantanind pe la incheieturile firelor, miscandu-se furisat, asemenea unor uriasi sobolani zburatori, facand cainele sa urle disperat si gainile sa raguseasca in cotete, de atata cotcodacit. Cainele muri lovit de dambla intr-o noapte de pomina, cand furnalul isi suplimenta productia si numarul vagonetelor crantanitoare se dubla dintr-o data. Gainile se plesuvira si se invinetira. Nu mai ouau si scoteau un cotcodacit ca un chitait, de parca se rusinau de ce faceau. Cand se elabora vreo sarja, intreaga casuta a lui Tudorache Popa se clatina din temelii. El insa, obisnuit cu asemenea lucruri, se scula, isi aprindea mica lui forja si bocanea intruna, ca intr-o concurenta a zgomotului de alaturi, pana dimineata. O data cu desfiintarea Pietei, disparura si clientii. Tudorache Popa se vazu silit sa incetineasca munca, mai intai, apoi sa se lipseasca de ea cu totul. Ca sa poata trai incepu sa fure aluminiu de la fabrica, din care facea apoi ceaune in atelierul lui. Ceaunele le vindea in oras si in satele vecine, castigand bani frumosi pe ele. Singura fabrica de ceaune din tara lucra sub plan, din lipsa de materie prima, si magazinele universale, pline de tractoare, televizoare, automobile, dinamuri, duceau lipsa de ceaune; de ceaune si de caiele. Cand fu descoperit (in ianuarie 1965, de catre directorul fabricii, careia nevasta-sa ii facuse mamaliga intr-un ceaun nou si, pus sa invarteasca facaletul, dadu cu ochii de aluminiul fabricii, singurul aluminiu din tara de o calitate asa de proasta, si dupa ce termina de mancat, interesandu-se discret cine ii vanduse ceaunul, afla si hotul de atat timp cautat de intreprindere), apucase sa fure cateva tone de aluminiu. Asa si declara in fata tribunalului.


Si toata lumea, usurata, gasi explicatia gravelor deficiente din intreprindere, proastei situatii a indeplinirii planului, pe care unii - culmea! - le puneau pe seama conducerii incompetente. Astfel, Tudorache Popa ajunse la inchisoare, iar directorul, la Panoul de Onoare al ministerului de resort.