Cu citeva zile inaintea concertului de pe 18 noiembrie, dedicat memoriei lui Ion Voicu, tinarul violonist Alexandru Tomescu a povestit cum l-a cunoscut pe maestrul Voicu, ce a insemnat sa cistige vioara Stradivarius si de cit timp asteapta sa o primeasca.

Unul dintre cei mai apreciati tineri violonisti romani, Alexandru Tomescu, s-a nascut in urma cu 31 de ani la Bucuresti, a urmat cursurile Universitatii de Muzica din Capitala, ulterior participind la diverse cursuri de perfectionare in strainatate. La inceputul lunii septembrie a acestui an, a cistigat concursul pentru darea in folosinta a viorii Stradivarius Elder, folosita timp de patru decenii de maestrul Ion Voicu. Pe 18 noiembrie, la Ateneul Roman, de la ora 11.00, va lua parte la Concertul omagial „Ion Voicu", ocazie cu care spera sa poata cinta pentru prima data in public cu vioara Stradivarius. In cadrul acestui concert, Tomescu va cinta, alaturi de Ioana Voicu, Concertul pentru doua viori si orchestra de J. S. Bach, pe care Cotidianul vi-l ofera vineri in interpretarea lui Ion si Madalin Voicu pe CD-ul din Colectia Simfonica.

In mai putin de o saptamina, veti cinta pentru prima data pe singurul Stradivarius romanesc. Cit de lung a fost drumul pina aici?

Cred ca acesta e cel mai frumos vis al unui violonist, de a ajunge sa cinte pe un Stradivarius, si, dincolo de vioara in sine, pe acest instrument in mod particular, pentru ca e vioara Elder Voicu, una cu totul speciala, cea mai buna din Romania. De aceea am luat foarte in serios concursul si proiectul de a cinta pe aceasta vioara, cu toate ca n-am apucat s-o vad nici pina acum si sper ca formalitatile Ministerului Culturii vor fi finalizate pina la data concertului.

Asadar nu ati apucat inca sa exersati pe vioara cu care ar trebui sa cintati la concert.

Nici macar nu am vazut-o, iar de aici si pina la a exersa e o cale foarte lunga. Am inteles ca trebuie facute anumite demersuri legale, vioara trebuie sa fie asigurata.

Ce inseamna pentru dvs. faptul ca veti cinta pe vioara pe care a folosit-o, pina la 73 de ani, maestrul Voicu?

Reprezinta, in primul rind, o foarte mare onoare sa pot succede maestrului Voicu si totodata o responsabilitate, fiindca toata lumea asteapta acum foarte mult de la mine. Insa mi-au placut dintotdeauna provocarile, asa ca sint destul de nerabdator.

Dvs. l-ati cunoscut pe maestrul Voicu. Ne puteti spune cind l-ati auzit prima data cintind si cum ati ajuns sa-l cunoasteti?

Nu cred sa existe violonist roman care sa nu fi auzit de maestrul Voicu, care e un simbol al violonisticii romanesti, a fost Number One atitea zeci de ani. Relativ recent, in ultimii ani de viata ai maestrului Voicu, am avut placerea sa-l intilnesc personal, am fost chiar emotionat sa vad in carne si oase o legenda despre care stiam atitea istorisiri, atitea povesti, aveam deja toate discurile sale acasa. Marea mea surpriza a fost ca am intilnit un om foarte cald, foarte amabil, cu un spirit de convivialitate, m-a facut sa ma simt aproape ca unul de-ai casei chiar de la prima intilnire.

Ce virsta aveati atunci?

Cred ca eram fie in ultimul an de liceu, fie la inceputul Conservatorului, deci foarte tinar si mai aveam multa cale de parcurs.

Dar parcurseserati deja o cale destul de lunga: concerte, premii internationale…

Da, desigur, am participat la competitii internationale de la virsta de 8 ani si pe atunci, in urma cu zece ani, eram chiar in toiul perioadei de participare la concursuri internationale si maestrul Voicu chiar m-a ajutat. De mai multe ori mi-a dat recomandari, sfaturi pe care nu le voi uita niciodata. Apoi am fost acceptat in Fundatia „Ion Voicu", alaturi de nume mari ale scenei internationale, iar asta e tot un lucru de suflet pentru mine.

Cum a fost concursul prin care ati cistigat dreptul de folosinta a viorii Stradivarius?

Eu participasem deja la peste 20 de concursuri internationale si pe urma cred ca la cinci-sase am fost membru al juriului, asadar am deja o experienta destul de completa in ceea ce priveste fenomenul competitional. Ceea ce a fost insa mai putin obisnuit in cazul acestui concurs a fost durata programului: s-au cerut doar lucrari integrale, iar asta a dublat sau a triplat durata pieselor. Cum nu mai participasem la un concurs de sapte sau opt ani, am acceptat provocarea si mi-am zis: hai sa vedem daca mai stiu cum este.

Si cit timp v-ati pregatit?

Cam toata vara, am studiat zi de zi, in special in ultima perioada, cind studiam de dimineata pina seara, tocmai pentru a putea acoperi tot programul. Ca sa va faceti o idee, un program de concert, asa cum va fi si cel de duminica, dureaza 25-30 de minute, un program de recital poate dura pina intr-o ora, iar programul de concurs depasea patru ore. Iar piesele trebuiau pregatite integral, intrucit juriul isi facuse selectia de piese pe care sa le asculte chiar inainte sa intru pe scena.

A fost o provocare in plus ca nu s-a mai inscris nimeni?

Acesta a fost un alt element neobisnuit al concursului: faptul ca, pentru prima data, am concurat singur. Sigur, unii considera ca asta usureaza cumva lucrurile, dar, pe de alta parte, reprezinta o povara in plus. Una e sa pierzi un concurs in competitie cu altcineva si alta e sa pierzi un concurs fiind singur acolo. Ma rog, eu nici n-am luat in calcul aceasta posibilitate si, spre bucuria mea, pot spune ca participarea mea la concurs a fost bine controlata, adica cei peste 20 de ani de experienta si-au spus cuvintul.

Veti folosi, asadar, un Stradivarius timp de 5 ani. Insa nici vioara pe care cintati acum nu e mult mai tinara, nu-i asa?

Ma rog, nu e la fel de buna ca un Stradivarius, dar e o vioara foarte veche. Viorile sint cumva ca vinurile, pe masura ce imbatrinesc, cistiga in savoare, in calitatea sunetului. E un instrument pe care am privilegiul de a cinta de sapte ani. In 1999, la Concursul „Marguerite Long-Jacques Thibault" de la Paris, unde am cistigat premiul al doilea, am ajuns in finala cu alti sase candidati care aveau viori de prima mina, erau doua Stradivariusuri, Guarnieri si asa mai departe, iar eu eram cu o vioara ungureasca ce suna foarte, foarte prost.

Si cum v-ati impus atunci?

Daca pina in finala indeminarea violonistului a avut un rol foarte important de jucat, totusi in clipa in care a trebuit sa cint un concert in fata unei orchestre de dimensiuni mari, cum e Orchestra Nationala a Frantei, atunci, intr-adevar, calitatea instrumentului si-a spus cuvintul. Spre surpriza mea, dupa concertul de gala a venit la mine o doamna din Montpellier, mi-a spus ca a remarcat ca aveam cel mai prost instrument si ca ar vrea sa-mi imprumute vioara pe care a cintat tatal ei timp de patruzeci de ani. Desigur, am acceptat cu foarte mare bucurie si de atunci, din 2000, am stabilit o relatie cu vioara.

Ce inseamna sa-ti creezi o relatie cu vioara?

Viorile, chiar daca aparent sint niste obiecte neinsufletite, au fost odinioara materie insufletita, au fost copaci, au trait, si citeodata isi mai amintesc si ele, probabil, de zilele lor fericite si au zile bune si zile proaste. Au toane. Asa ca un violonist trebuie sa cunoasca foarte bine personalitatea viorii sale, sa stie cum sa relationeze cu ea chiar si intr-o zi proasta a viorii. Vioara pe care am primit-o in 2000 nu mai fusese folosita de treizeci de ani si a fost nevoie de foarte multa rabdare si perseverenta pentru a o readuce la viata.

Si cit timp credeti ca va va lua sa cunoasteti personalitatea viorii Stradivarius?

E o intrebare pe care mi-am pus-o foarte des in aceste doua luni de asteptare. Sint viori care cer foarte mult timp sa te acomodezi cu ele - vioara pe care cint acum e o vioara dificila, dupa cum spuneam - si apoi sint viori cu care te obisnuiesti in primele cinci sau zece minute. E mult mai greu sa te obisnuiesti cu anumite lipsuri, nu atit ale calitatii viorii, cit probleme legate de diversele accidente suferite in viata viorii. La urma urmei, o vioara a carei virsta se masoara in secole a trecut deja prin foarte multe evenimente: razboaie, cutremure, inundatii, bombardamente, revolutii, ca sa nu mai vorbim despre violonistii care au cintat pe ea.

Cit de mult conteaza amprenta acestor violonisti?

Daca un violonist cinta foarte multi ani pe o vioara, amprenta propriului sunet ramine in acel instrument. Spre exemplu, e cunoscut cazul unei viori de-ale lui Zino Francescati, care a fost cumparata apoi de virtuozul Salvatore Accardo. Ei bine, in clipa in care Accardo a dat primul concert pe acea vioara, toata lumea a ramas uimita, exclamind ca parca ar fi cintat Zino Francescati, atit de tare se impregnase sunetul lui in acea vioara.

Referitor la concertul de pe 18 noiembrie, in memoria lui Ion Voicu, ne puteti spune cum anume s-a facut selectia lucrarilor ce vor fi interpretate?

Duminica, eu voi interpreta, impreuna cu Ioana Voicu, Concertul pentru doua viori si orchestra de J.S. Bach, apoi Concertul nr. 5 pentru vioara si orchestra de W.A. Mozart, iar in a doua parte, din cite stiu, va fi Simfonia a V-a de Schubert dirijata de Madalin Voicu. Cred ca selectia, in ceea ce priveste participarea mea, a fost cit se poate de fireasca: ambele concerte faceau parte din repertoriul maestrului Ion Voicu, in special Concertul pentru doua viori de Bach, pe care l-a cintat de nenumarate ori in compania unor violonisti celebri.

Urmareste prima parte a interviului