„Cartea viselor", pe care v-o oferim saptamina viitoare, nu este un ghid pentru talmacirea universului oniric. Dar veti intelege cum viseaza un scriitor.

Sigur ca, macar din cind in cind, ne intrebam ce noima au visele. Ne transmit ele mesaje despre viitor? Ne avertizeaza asupra pericolelor? Ne vorbesc despre interiorul nostru? Au dreptate teoreticienii viselor? Exista un cod valabil pentru toti? Daca visezi ca pierzi trenul inseamna acelasi lucru pentru toata lumea?

Nu va pot raspunde la aceste intrebari, ele ma tulbura, adesea, si pe mine, mai cu seama atunci cind ma trezesc confruntat cu un vis straniu si inexplicabil. Nici Jack Kerouac nu va poate raspunde direct la aceste intrebari. Dar incearca. El cauta noima in visele aparent fara noima, coboara in subteranele inconstientului sau, cauta, rataceste printre imagini puternice, trece dintr-un vis in altul in cautarea sensului.

Desi isi propune sa scrie automat, fara pregatiri anterioare, fara un plan de dinainte stabilit al cartii. Iar rezultatul e o voiosie stilistica, o alergare continua printre semne vechi, alaturi de personaje in continua schimbare, cu identitati topindu-se una in alta. Dar oare nu acesta e visul? Nu din asta se compun ele?

Mesajele confuze, repetarea unor evenimente traite, cu alt final, cu alt continut chiar, fac parte din volatila faptura a viselor noastre. Kerouac stie asta sau, daca nu o stie, se lasa prada unei intuitii care tradeaza un scriitor adevarat, devorat de intrebari, nelinistit, cu program.

Ceea ce face in plus autorul „Cartii viselor" este ca in lumea bizara in care rataceste aduce cu sine personaje din cartile sale, reinterpretind pagini din scrisul sau anterior. Sigur, se poate spune - Kerouac triseaza: a gasit formula dupa care visam si o foloseste scriind cu ea.

Chiar daca viseaza, adesea, ca a pierdut trenul, Kerouac l-a prins, totusi. Si cu cartea asta, si cu altele!