FNT a intrat in linie dreapta. Pana la a trage linia finala, alegem doua spectacole oarecum din aceeasi paradigma: "Inimi cicatrizate" si "Totul e desertaciune". In viata asta terestra e vorba (mai ales) despre alegeri. Te uiti in urma si vezi daca ai ales bine ori ba. In ceea ce priveste "Inimi cicatrizate", spectacolul lui Radu Afrim, pus in scena la Teatrul de Stat din Constanta, pot spune cu mana pe inima (cicatrizata uneoria€¦) ca alegerea a fost buna.   REMEMBER. Sigur ca, nostalgic al unei adolescente inecate-n lecturi capitale, memorabile, Afrim si-a conceput spectacolul ca pe-o duioasa aducere-aminte a celui care a fost Max Blecher, pe nedrept uitat de cei care gandesc (?) manuale si alte istorii ale literaturii romane. Ce i-a iesit a fost mult mai mult decat atat. "Inimi cicatrizate" e genul de spectacol dupa care n-ai chef sa intalnesti pe nimeni in drumul pe care-l faci singur, pe jos, pana acasa. Vorbesc in numele meu, nu al unor vecini de fotoliu, care s-au oripilat cand personajele infirme se chinuiau sa faca dragoste pe gutiere ori care si-au etalat sonor, cu replici de genul "In sfarsit, portocala!a€¦", profunda cunoastere a textului lui Blechera€¦ Partea buna - pentru ei si pentru regizor - e ca, oricum, viziunea lui Afrim nu i-a lasat indiferenti.   MOMENT INTENS. Nu voi povesti piesa. Nici spectacolul. Il voi cita pe Radu Afrim: "«Inimi cicatrizate» e o carte a adolescentei mele. Imi ramasesera in memorie mai ales exterioarele, escapadele bolnavilor intinsi pe gutiere, in ghips, pe plaja pustie, marea, toamna cu plecarea turistilor, adica tot ceea ce parea imposibil de urcat pe scena. Am avut si eu cu actorii destule escapade pe plaja pustie (am facut spectacolul la Marea Neagra de la sfarsitul lui septembrie pana la inceput de noiembrie). In teatru ne intorceam si repetam noaptea. A fost un moment intens. Ca si emotia pe care poate sa o degaje acest spectacol". Un tarm de mare pustiu, unde realizezi ca platosele de ghips sunt doar un pretext adapostind neputinta noastra, cea de toate zilele. Si unde emotia, pe post de panaceu miraculos, reface tesutul mort al inimilor cicatrizate de un ghips auto(im)pus.   Hazardul... Dupa scenariul lui Claire Goll, scriitoare franco-germana, "Totul e desertaciune" este un spectacol inedit, jucat si "gandit" in franceza, cu un singur actor: Viviane De Muynck. Acest "one woman show" e de inteles, pentru ca despre hazard, subiectul acestei drame existentiale care cuprinde de mai bine de un secol cu precadere cultura franceza, nu se prea poate dialoga. Acest "a quoi bon" cioranian e mai degraba poetic decat obiectiv. Merge mai mult catre metafora decat catre analitic. Plasticizare sisifica a tot ce ar putea "merita" in aceasta viata, dar care in rea­litate nu este decat sensul unei agonii individuale si globale. Hazardul nu se prea poate experimenta decat la modul personal. (Ionut Raduica)   claudia.daboveanu@jurnalul.ro