Ma las tot mai convins de aceasta ipoteza reamintindu-mi o intimplare care la vremea respectiva mi s-a parut mai curind banala. Era in 2004, la .Iasi, in plina campanie electorala, eu ziarist, el deja vedeta de tabloid si june politician de viitor supreme.

La nici doua ceasuri de la incercarea mea de a-i gasi lui Cioroianu ceva circumstante atenuante la episodul cu „deportarea in Egipt", inca (la ora la care scriu) ministrul nostru de Externe a comis-o din nou. Invitat la „Tele-Matinalul" TVR-ului, sustineam ca, avind in vedere contextul tensionat, il pot intelege pe omul Cioroianu caruia i-a scapat una la nervi chiar daca, da, diplomatul Cioroianu n-are nici o scuza. Concesivitatea mea venea poate si dintr-o experienta personala cit se poate de proaspata. Imi luase doua ore sa ajung la televiziune si daca in timpul asta un reporter mi-ar fi pus in fata un microfon sa ma intrebe daca vad vreo solutie la traficul de infern din Bucuresti as fi raspuns fara nici o ezitare: da, un 7,62 in teasta lui Videanu. M-ati intelege, nu? Dar daca as reveni, parafrazindu-l pe Cioroianu de ieri, cu precizarea „sigur ca solutia nu este un 7,62 si nici nu o sa se intimple acest lucru prea curind", cred ca am deja o problema. Cum fac de fiecare data cind cineva se straduie sa-mi contrazica parerea pe care o am la un moment dat despre faptele sale, apelez la filmul cu amintiri. E clar ca ceva imi scapa, ca eu sint cel care nu intelege, si atunci ma intorc in trecut sa vad ce informatii mai vechi imi pot furniza o explicatie rezonabila. Pe Cioroianu il stiu putin, iar faptele-i la care am fost martor le numar pe degetele de la o mina. Am dialogat putin prin 2005 la o intilnire a „Generatiei asteptate" organizata de Cotidianul (inca actualul ministru de Externe fiind pe lista noastra) si am ramas cu imaginea unui om inteligent, civilizat, relaxat, dar si cu o mare grija pentru aparente. Si nu in ultimul rind, pentru gustul meu, cel putin, un pic cam arogant. Putinele emisiuni la care am participat ulterior impreuna nu mi-au schimbat radical aceasta impresie. M-a siciit din nou Pre-Inaltimea Sa, dar omul era deja ministru de Externe si mi-am zis ca, deh, la functia cu pricina un pic de nas-pe-sus nu-i chiar cel mai mare pacat. Imi zic si acum, dar, iata, descopar ca de fapt marea problema a lui Cioroianu e in cu totul alta parte. Omul chiar e rasist si ma las tot mai convins de aceasta ipoteza reamintindu-mi o intimplare care la vremea respectiva mi s-a parut mai curind banala. Era in 2004, la Iasi, in plina campanie electorala, eu ziarist, el deja vedeta de tabloid si june politician de viitor suprem. Nu l-am banuit niciodata de populism, dar episodul trimite clar la o alta specie de extrema. Acum inteleg mai bine reactia sa de-atunci, la o terasa, cu un tiganus (sa fi avut vreo 7-8 ani) deloc insistent pentru ca nici nu apucase. Nu stiu daca nefiind si jurnalisti de fata, viitorul ministru de Externe nu l-ar fi si lovit efectiv pe micul cersetor. Aceasta e doar o speculatie de ziarist deportabil. Am retinut, in schimb, o cautatura injectata de ura, un ten brusc inrosit spre negru si un scurt regal de vorbe grele. E clar ca nu se iubeau deloc. Il inteleg. Daca Cioroianu nu va mai fi cit de curind ministru de Externe, si daca a ajuns ce-a ajuns, dintr-o mare speranta o imensa dezamagire, „vinovat" e si micul-mailat de pe malurile Bahluiului.