SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Respectul pentru carte ne face sa exageram cu respectul pentru carti. Daca judecam cu detasare nasterea, viata si moartea unor carti, vom descoperi nenumarate similitudini in nasterea, viata si moartea unor oameni. Am putea spune, fara sa fortam afirmatia, ca pentru fiecare om exista o carte care-i seamana.


Un proverb editorial - fiindca au si editorii zicalele lor profesionale - spune ca orice tampenie afla pana la urma 1.000 de cititori. Lumea are tendinta sa sacralizeze piata cartii, vazand in bogatie si varietate un progres. In fapt, e acelasi gen de progres din Mall-uri. Ai de ales din sute de oferte alimentare, dar cumperi tot ce ai mai cumparat. Ca sa iesi din gandirea generala, trebuie sa ti se intample o dumirire mare. O astfel de dumirire radicala, in raporturile mele cu cartile, mi s-a intamplat la o licitatie pariziana de carte veche. M-am dus la licitatie fara sa-mi fie clare motivele. Simteam ca le am, insa nu stiam sa le exprim si nici sa le dimensionez. Pentru cartile vechi, respectul e si mai global decat pentru cele noi.


In Paris, dai de carti vechi la tot pasul, la preturi de toata mana. La licitatie, un public de ciudati se batea pe niste carti, care pentru mine nu se deosebeau prin nimic de altele din aceeasi epoca, dar ieftine. Era vorba despre carti care isi pastrau prin ceva interesul peste veacuri. Care, in afara de continut, duceau peste timp si alte performante, unele de mestesug legatoresc, altele prin ilustratii sau dedicatii. Abia la o licitatie din elita cartilor realizezi cate au in plus cartile deosebite fata de acelea de rand. Sunt ca un sipet, in care oameni de valoare din mai multe secole au adunat insemne ale pretuirii lor. Dupa cateva secole, o carte veche, bogat marcata spiritual inca de la aparitie, isi inmulteste autorii. Mai bine zis, creatorii. Chiar si librarul care a pus-o pe piata intai devine, daca s-a evidentiat in breasla, daca este el insusi o mare figura in cultura, creator in continuitate.


La licitatia aceea, am inteles de ce nu am vrut sa primesc darul pe care, cu vreo 30 de ani in urma, a vrut sa mi-l faca vaduva unui jurist. A dorit sa-mi daruiasca biblioteca de mai multe mii de volume a sotului ei. Ca nu eram si eu tot avocat, n-ar fi fost nimic. Numai ca biblioteca nici pentru juristi nu mai era utila. Cel mult pentru un cercetator al istoriei cartii de Drept la noi. Cand i-am cerut doamnei sa-mi permita sa-mi aleg doar cateva titluri, evident din alte domenii, femeia s-a aratat jignita. Ulterior, mi s-a spus ca umbla de cativa ani s-o doneze pe toata si ca de fiecare data primea acelasi raspuns pe care i-l dadusem si eu: doar cateva carti. Sotia juristului, in evlavia pe care i-o alimenta marea biblioteca a barbatului, nu voia sa accepte ca biblioteca isi epuizase rostul o data cu stapanul.