In noiembrie 1987, cu doi ani inainte de sfarsitul dictaturii, pe strazile Brasovului s-a strigat pentru prima data "Jos Ceausescu!". Muncitorii brasoveni au fost singurii romani din acea vreme care au avut curajul si demnitatea sa infrunte regimul. Pe fata, fara ocolisuri, fara sa aiba vreun sprijin de undeva. In acest timp, peste tot in Est comunismul tragea sa moara.


La sfarsitul anilor a€™80, Romania oferea un spectacol cenusiu si trist. Frigul, foamea, frica, minciuna generalizata dominau viata cotidiana a romanilor. Nicolae Ceausescu a ramas fidel vechilor practici economice staliniste, favorabile dezvoltarii industriei grele, ignorand nevoile populatiei de rand. Convins pana la fanatism de posibilitatea anularii decalajului economic intre Vestul capitalist si Estul socialist, impusese masuri drastice de economisire a resurselor tarii. Rationalizarea devenise cuvantul de ordine in Romania atat in alimentatie, cat si la caldura si energie electrica.


Pentru a plati creditele externe contractate la mijlocul anilor a€™70, Ceausescu a decis ca populatia tarii "sa stranga cureaua", adica sa consume cat mai putine bunuri si energie electrica. In schimb, industria grea si-a continuat dezvoltarea, urmand traditia instituita de Stalin in Rusia Sovietica inca de la inceputurile comunismului. Industria alimentara, neglijata in mod voit de conducerea tarii, a cunoscut un regres continuu, produse de stricta necesitate precum painea, laptele, zaharul si carnea ajungand raritati in vitrinele magazinelor. Pentru anumite alimente (paine, ulei si zahar), s-au introdus cartele, ceea ce a afectat starea de sanatate a populatiei, ajunsa in pragul subnutritiei. Pentru a-si procura alimentele "rationalizate", romanii stateau la cozi interminabile sau practicau "trocul", oferind la schimb alte produse.


VANTUL SCHIMBÃ…RII. In acest timp, in chiar "tara sovietelor", incepea schimbarea. Sub conducerea unor lideri din "vechea garda" - Iuri Andropov, Constantin Cernenko - situatia economica se inrautatise, iar coruptia si birocratia "sufocau" societatea sovietica. La 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, un tanar activist, a fost ales secretar general al PCUS. El a initiat un program de reforme, menite sa "dezmorteasca" economia sovietica de tip centralizat aflata in pragul colapsului. Astfel a aparut Perestroika ("restructurare"), "politica al carei scop este de a activa progresul social si economic al tarii si de a reinnoi toate sferele vietii", dupa cum o descria Gorbaciov insusi. In plan economic, succesele occidentalilor in materie de tehnologie avansata, neglijate pana atunci de sovietici, urmau sa fie introduse "stiintific" in economia de tip centralizat. Ajutat de planurile modernizatoare ale economistilor N. Rajkov si S. Satalin, Gorbaciov urmarea privatizarea micilor intreprinderi, indexarea salariilor, liberalizarea preturilor si lupta contra monopolurilor. Totodata, le-a promis concetatenilor "imbunatatirea traiului, a sistemului educational si sanitar", sectoare sensibile in statele comuniste de pretutindeni. Conservatorii din PCUS s-au opus reformelor si l-au contestat pe Gorbaciov. Sprijiniti de serviciile secrete (KGB), au organizat puciuri impotriva sa, fara a avea succes. Nici reformistii nu erau multumiti, reclamand lentoarea reformelor. Prins intre cele doua tabere, secretarul general a ramas izolat in viata politica sovietica si, in final, fortat sa demisioneze din functia de presedinte al URSS. In realitate, economia sovietica nu putea fi reformata, cat timp activistii PCUS pastrau pozitii importante in stat. La randul ei, perestroika fusese precedata de miscari si revolte peste tot in lagarul estic.


"SOLIDARNOSC". In vara lui 1980, conditiile de trai ale polonezilor devenisera insuportabile. Autoritatile marisera preturile bunurilor de consum, fara a ajusta si salariile. Anna Walentynowicz, cunoscuta activista a Partidului Unit al Muncitorilor Polonezi (PUMP), preocupata de greutatile muncitorilor din santierul naval "Lenin" din Gdansk, a initiat o energica actiune de protest, la care s-a alaturat Lech Walesa, electrician in aceeasi fabrica. In urma grevei din august de la santierul naval din Gdansk, au aparut sindicatele independente, interzise pana atunci in Polonia. Protestatarii cereau legalizarea sindicalismului autonom de partid, desfiintarea cenzurii, acordarea dreptului la greva, eliberarea detinutilor politici si imbunatatirea sistemului national de sanatate. In prima faza, guvernul polonez a recunoscut existenta sindicatelor independente. Solidaritatea reunea aproape intreaga suflare a muncitorilor polonezi, aproximativ 10 milioane de oameni. Studentii si intelectualii s-au alaturat sindicatului, devenit brusc o miscare sociala de masa. De teama declansarii unor tulburari politice, generalul Jaruzelski a instituit curtea martiala, pe baza careia au fost arestati aproximativ 5.000 de sindicalisti. In 1982 Solidaritatea a fost interzisa, continuandu-si activitatea in clandestinitate. Peste sase ani, greva generala a paralizat economia poloneza. Tot mai izolati, comunistii au invitat opozitia sindicalista la "mese rotunde". Dupa inca un an Solidaritatea a reintrat in legalitate, iar participarea la alegeri i-a adus un mare succes electoral, sindicalistul Tadeusz Mazowiecki fiind desemnat prim-ministru. Era pentru prima oara in istoria statelor comuniste est-europene cand un necomunist accedea intr-un astfel de post. Printr-o presiune constanta asupra guvernantilor si aliata cu intelectualitatea dizidenta, muncitorimea a democratizat societatea poloneza, fara a recurge la metode violente. Ultimul pas spre eliminarea comunistilor de la conducerea tarii s-a facut prin alegerea lui Lech Walesa in functia de presedinte al Poloniei, in decembrie 1990.


FURATI LA SALARII. In Romania, scanteia revoltei a pornit tot de la "clasa muncitoare". Spre deosebire de Polonia, intelectualii nu s-au raliat protestatarilor. Muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Brasov s-au ridicat singuri impotriva dictaturii si la final au fost singurii care au tras ponoasele, dupa curajul de a fi strigat cu glas tare ceea ce gandea toata lumea, fara sa o spuna: "Jos Ceausescu!".


Inceputul le-a partinut lucratorilor din sectia 440 a intreprinderii "Steagul Rosu". De cateva luni, directorii uzinei obisnuiau sa reduca salariile muncitorilor, oamenilor spunandu-li-se ca erau "sanctionati" pentru nerealizarea planului economic. La sfarsitul anilor a€™80, indicatorii de realizat de catre fiecare intreprindere erau stabiliti la niveluri atat de ridicate, incat erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, sa plateasca. Si plateau, deopotriva, muncitorii si "factorii de raspundere": primii, pentru ca nu muncisera suficient, ceilalti, pentru ca le permisesera sa nu munceasca. La "lichidare" angajatii constatau deseori ca le lipsea si pana la jumatate din retributie, in functie de categoria la care erau incadrati. In plus, banii se primeau cu intarziere. Dupa vechimea in munca si orele lucrate, la fiecare data de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau sa primeasca restul salariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.


"HAIDETI CU NOI!". De data aceasta, salariile au intarziat trei zile. Innebuniti de frigul din case si din fabrica, de penuria de alimente, de prapastia dintre prezentul din propaganda si realitatile cotidiene, de neplata salariului si de multe altele, muncitorii sectiei 440 din schimbul trei au intrerupt lucrul in noaptea dinspre 14 spre 15 noiembrie. Sectia respectiva cuprindea aproximativ 90 de lucratori, distribuiti in trei ateliere. In ciuda numarului restrans, acestia au avut curajul sa-i "radicalizeze" si pe ceilalti. "N-am iesit afara, pentru ca era ofiter de serviciu seful de sectie din tura de noapte, si-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrator la 440. Maistrul era plecat in concediu, eram in grija unui sef de echipa care era muncitor ca si noi, si nici n-a avut intentia macar sa ne opreasca. Desi aveam de lucru nu am mai vrut sa lucram. Eram atat de disperati, incat nu credeam ca poate sa fie ceva mai rau!"


Valer Ghelase, seful de sectie, a incercat in zadar sa-si intoarca la lucru colegii care insistau sa afle cand le vor fi platite salariile. Nu a putut sa le ofere nici o explicatie, incercand in schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o lista cu cate trei lucratori din fiecare atelier, care sa-si exprime separat doleantele, dar muncitorii au inteles ca era o tactica de a sparge unitatea "revoltatilor". In cor, cei de la Sectia 440 au refuzat discutiile cu conducerea fabricii, astepand venirea diminetii si a colegilor din schimbul intai. Intre timp, muncitorii altor sectii, convinsi de indemnul "Haideti cu noi!", s-au alaturat si ei protestatarilor din 440 si, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltati, sefii de sectie au blocat usile halelor in care lucrau. Spre 9:00 dimineata grupul nemultumitilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar dupa putin timp ajunsese sa cuprinda aproape intregul colectiv al uzinei. "Era o masa de oameni care nu mai putea fi tinuta in frau si nu avea lider, isi aminteste Aurel Bejenariu. La cata nemultumire se acumulase, orice violenta era justificata. Nu necesara, dar era o supapa de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor, sa vina neaparat, fiecare a actionat conform liberei constiinte."


Un reprezentant al conducerii, venit sa "le bage mintile in cap", a fost huiduit si alungat de puhoiul care se formase in incinta uzinei. Multimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat in interiorul fabricii "Steagul Rosu". In loc de lamuriri in legatura cu banii lor, oamenii au primit amenintari din partea conducerii. Au inteles ca dreptate pot cere doar de la Primarie si au decis sa plece spre "oras", la Comitetul Judetean de Partid, aflat in centrul Brasovului. Conform propagandei partidului, ceea ce facusera ei era intru totul legal si indreptatit.


"JOS CEAUSESCU!" Desi nemultumirea cuprinsese intreaga suflare a uzinei, putini au avut curajul sa plece spre sediul PCR din Brasov. De teama represaliilor, unii au preferat sa se intoarca la lucru, astfel incat pe poarta intreprinderii au iesit vreo 200 de oameni. Unii isi schimbasera in graba salopetele cu hainele "civile", imaginandu-si ca vor putea astfel scapa de o posibila identificare din partea organelor de represiune, Militia si Securitatea. Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienta lucratorilor din sectii. Cei de la "Scularie" aveau uniforme visinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-si confectionasera din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea in intreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi. In prima faza, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigate de nemultumire precum: "Vrem mancare!", "Vrem caldura!", "Vrem banii!", "Hotii!" si "Vrem duminica inapoi!", iar la un moment dat s-a cantat "Desteapta-te, romane!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucuresti spre centrul Brasovului, numerosi brasoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Rosu", astfel incat la Comitetul Judetean au ajuns mult mai multi decat plecasera. Tot mai inversunati, oamenii au scandat impotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" si "Jos Ceausescu!", la inceput timide, se auzeau cu putere in Brasov, in miezul zilei de 15 noiembrie. La sediul partidului, pe demonstranti i-a cuprins furia: cladirea era garnisita cu mobila luxoasa si candelabre impunatoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care brasovenii de rand abia visau. In semn de protest fata de huzurul autoritatilor locale, revoltatii au spart geamuri, au ars publicatiile oficiale de partid si si-au impartit mancarea. Sub pretextul tulburarilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista au intervenit in forta, imprastiind cu brutalitate si arestand manifestantii. Ceea ce-i astepta era de neimaginat in lumea democratiei socialiste!
"Trenurile foamei"Ca mai toti romanii, brasovenii sufereau si ei de foame si de frig. Alimentarele ce se puteau cumpara din localitate erau doar conservele de peste. Carnea, laptele si uleiul lipseau, astfel incat, cel mai adesea, muncitorii preferau sa manance la cantinele uzinelor. Pentru a suplimenta hrana, se trezeau cu noaptea in cap, plecand cu primul tren spre Bucuresti, denumit de atunci "trenul foamei". Prin anii a€™80, in capitala se comercializau in magazine mai multe produse alimentare decat in provincie. Autoritatile au inteles "miscarea". Astfel ca, spre sfarsitul deceniului noua, vanzatorii solicitau cumparatorilor buletinele de identitate, refuzand sa vanda alimente celor fara buletin de Bucuresti.