Ion Cristoiu va lansa in curand "Lumea vazuta de un roman rupt in fund - volumul 2". Jurnalul National va prezinta in premiera un fragment din acest volum.    Trecerea Rusiei de la socialismul real la capitalismul ideal poate fi pipaita mai ales in masurile de securitate. Lupta impotriva terorismului pare a fi pentru o tara, azi, dovada c-a intrat in randul statelor civilizate. As spune chiar ca a avea teroristi de care te pazesti cat mai strigator la cer e de bon ton, ceva asemanator concursurilor de miss, cartilor de credit si reclamelor succesive de la televizor. Mai mult decat normal, de-a lungul celor trei calatorii in Rusia capitalista, sa dau nas in nas cu masurile exceptionale de la sediile principalelor institutii ale asa-zisului stat de drept. La Senat nu se poate intra decat trecand prin furcile caudine ale verificarii electronice. Acelasi lucru si la sediul Guvernului si la cel al Dumei de Stat. In ansamblu, masurile de securitate nu difera cu nimic de cele occidentale. Porti sau usi prin care trebuie sa intri obligatoriu. Detectoare de metal, gata sa le apuce isteria si daca ai in buzunar o pioneza. Benzi care inhata bagajele de mana pentru a verifica daca prezervativul ascuns intr-o nisa nu e cumva o grenada ofensiva. Zdrahoni varati in costume negre, iscodindu-ti cu suspiciune pasaportul, sub semnul invataturii mai noi ca omul nu e, cum spune Biblia, o fiinta purtatoare de Dumnezeire, ci una transportoare de explozibil. Calatoriile la Moscova m-au convins ca si la acest capitol, al masurilor de securitate, rusii sunt si vor ramane rusi. Pana in vecii vecilor. Amin! Vizita din 1996 a debutat cu un popas la Camera Superioara a Federatiei Ruse. Un jurnalist din grupul de presa ar trebui compatimit si nu invidiat, pentru ca merge in strainatate. Intreaga sa calatorie sta sub semnul goanei turbate de a ajunge la un obiectiv din program inaintea oficialului cu care calatoreste. Nu pentru a bea o bere cu gazdele, ci pentru a scrie, a filma sau a fotografia tot ce face mai mult decat inutil oaspetele. Celui din presa scrisa ii e mai usor. Odata tras microbuzul la scara, o poate rupe la fuga pentru a prinde momentul sosirii inca de la inceput. Adica de la schimbul de surasuri teatrale. Altfel stau lucrurile cu operatorii tv. Cel din presa scrisa are asupra sa cel mult un stilou. Cel de la televiziune cara cu el ditamai camera de luat vederi. Si cu cat postul pentru care trudeste e mai pricopsit, cu atata camera e mai sofisticata si, prin asta, mai grea. Imaginati-va ditamai utilajul cu care trebuie sa urci in fuga scarile unei cladiri! Aflat la o sindrofie a Consiliului Europei, am vazut facand asta o tanara pirpirie. Ducea pe umar o camera video de proportiile unui strung. La momentul alergatului pe scari insa i-a lasat in urma pe toti barbatii, unii dintre ei aratand mai ceva decat niste halterofili. Microbuzul ajunge cu chiu cu vai la Senatul Rusiei de azi. De cum descindem, ni se spune sa ne grabim: dintr-o clipa intr-alta, isi va face aparitia premierul nostru. La intrare, obisnuit ele porti de detectare a metalelor. Strajuite de niste cetateni cu sepci ale caror cozoroace falnice amintesc izbitor de cele ale cavaleristilor lui Ceapaev. Gafaind de atata alergatura, ne prezentam la control.  Surprize pentru presa Suntem la Camera Superioara a Federatiei Ruse. Presedintele Senatului il asteapta pe premierul roman. Il asteapta sa-i stranga mana. In amintirea strangerilor de mana tovarasesti dintre presedintele Sovietului Suprem al URSS si presedintele Marii Adunari Nationale a RSR. Am gonit pana aici pe cele patru roti ale microbuzului mai intai si pe cele doua picioare ale noastre mai apoi, ca sa nu ratam momentul Primirii. Care moment nu valoreaza o para chioara, daca nu se petrece in prezenta noastra, a jurnalistilor. Va exista numai si numai daca il consemnam noi. Ne asteptam, asadar, ca la vederea noastra toata lumea sa se puna in miscare. Nu cred ca suntem primii jurnalisti pe care vajnicii aparatori ai institutiei ii vad frematand de nerabdare sa intre cat mai repede. Vajnicii aparatori ai institutiei nu lasa impresia c-ar fi constienti de asa ceva. Innebunit ca nu vom ajunge la timp la schimbul istoric de surasuri, delegatul ambasadei se precipita spre un cetatean care da semne clare ca e un soi de stab. Urmarind dialogul - din care nu intelegem nimic - intuim ca stabul nu pare deloc ingrijorat de perspectiva ratarii momentului. La finele discutiei se reintoarce, calm, placid chiar, la scaunul de pe care se ridicase si-si reia activitatea din care-l intrerupsesem: cea de a privi undeva, intr-o departare numai de el stiuta, unde poate fi oricine: tatal sau, mujic privatizat, Boris Eltin, soacra-sa de la tara, care urmeaza sa-i pice pe cap. Trebuie sa mai asteptam - ne rezuma delegatul intregul dialog. Va veni cineva de la Biroul de presa pentru a ne conduce la locul solemnitatii. Sosirea noastra a coincis cu incheierea programului la Senat. Coboara scarile, de-a valma, numerosi functionari, rusi si rusoaice, exprimand, prin vesminte, diferentele sociale adancite deja de capitalism. Au insa in priviri, in gesturi, in intreaga lor personalitate, acel zbucium vesel, unic in felul sau, tipic salariatilor din comunism al plecarii de la serviciu. A venit, in fine, acel cineva de la Biroul de presa. E o tanara balaie si subtire, cum sunt toate rusoaicele pana nu se marita. A venit cu ceea ce ne lipsea pentru a fi admisi in maretul for al democratiei rusesti. Un tabel cu numele nostru, iscalit de insusi presedintele Senatului.  Filtru Pentru a intra, trebuie sa trecem prin portile detectoare de metale. Senatul a pus la dispozitia pretendentilor patru astfel de masinarii. De functionat, functioneaza doar una. Tropaind de nerabdare, ne asezam la coada. Suntem douazeci de jurnalisti. Si daca ar lucra cu viteza luminii, dispozitivul n-ar reusi sa ne verifice pe toti pana la inceperea ceremoniei. Mai mult, odata scotociti la metale, ne asteapta cautarea la nume. Dupa tot balamucul cu punerea cheilor in cosulet, cu intoarceti-va si cautati-va inca o data prin buzunare! cu piuitul alarmant al paletei pipaitoare, un cetatean cu sapca gen Armata Rosie ne cere pasaportul. Nu numai in Rusia, dar si-n alte tari ale lumii, am intalnit la cei carora le dai pasaportul - graniceri, vamesi, functionari la casele de schimb - o misterioasa placere de a se cufunda in lectura lui. Gloriosul document n-are nimic deosebit. Cateva foi varate intre doua coperti lucioase. Cu exceptia primelor pagini, scriitura, cum ar spune esteticienii noului roman, lipseste cu desavarsire. Asta daca nu se considera text sau, ma rog, literatura, vizele diferitelor ambasade, unele capodopere ale infloriturilor si stampilelor indescifrabile. Si cu toate acestea, un functionar caruia ii dai pasaportul se apuca sa-l citeasca din scoarta-n scoarta. Normal ar fi sa-l deschida la pagina corespunzatoare, sa-i tranteasca o stampila si sa ti-l inapoieze. Ei bine, lucrurile nu se intampla asa. La un punct de frontiera, rar mi-a fost dat sa primesc un pasaport mai devreme de un sfert de ceas. Timp in care lucratorul din cusca l-a studiat pagina cu pagina. Cu o incordare demna doar de lectura unei tragedii shakespeariene. Ajungem la locul ceremoniei dupa ce Inaltul Oaspete si Inalta Gazda si-au incheiat binecunoscuta partida de strangeri de maini si surasuri diplomatice si s-au inchis pe dinauntru, dincolo de usile la care ne asternem pe asteptat. Potrivit programului, cei doi au un schimb de opinii asupra relatiilor romano-ruse si asupra situatiei internationale. Cand ies, judecand dupa veselia de pe fetele lor, ma bate gandul ca au facut schimb de bancuri. Partea romana - noi, jurnalistii - e foc de suparata ca a ratat momentul. Partea rusa - tanara de la Biroul de presa - e mai mult decat bine dispusa. Mai are putin si o convinge pe una dintre colegele noastre sa-i vanda jacheta, care-i place la nebunie. (Va urma)