Mata Hari, Tata Mari sau tot felul de matusi Tamary cate s-or fi perindat pe listele spionilor lumii, nu cred ca au fost platiti cu stat de plata pe care sa se regaseasca un cod numeric personal sau numarul de pasaport real. Maniera in care se face plata „surselor“ lor imi este necunoscuta, cum sunt convinsa ca va este si multora dintre voi. Sunt convinsa insa ca n-au murit de foame. Sunt convinsa ca, dupa decembrie '89, multi dintre cei care au spus ca au ajuns miliardari peste noapte, declarand ca au pornit afacerea prospera cu o treime din banii de-o Dacie, erau personaje din umbra serviciilor secrete, care au avut acces (unii!) la conturile din strainatate din care se alimentau retelele fostei Directii de Informatii Externe.

Revin insa la problema bugetului. Nu ma mira ca statul a alocat sume imense, cel putin in ultimii ani, pentru ca angajatii structurilor informative, SRI si SIE sa fie atat de legati material de glia stramoseasca, incat sa nu vanda informatii pe euro sau lire pe la te miri ce cazinou din strainatate. Ma mira ca nu s-a facut o balanta.