Locuri de munca vor toti romanii, dar sa munceasca ­ prea putini. Iar pe un salariu cat de mic se poate lua un credit oricat de scump.

Inflatia s-a aprins - ni se spune - de la seceta, salarii, curs si petrol. Adica, resursele au devenit mai rare ori banii sunt prea multi? Raspunsul e acelasi: marfurile se scumpesc. Asa se intampla nu doar cu petrolul, graul si euro, ci si cu forta de munca romaneasca. Oamenii care au plecat sa lucreze in strainatate sunt multi, cei cu chef de munca ramasi in Romania ­ putini.


Si, cu toate ca nimeni n-ar trebui sa conteste aceasta lege naturala, guvernatorul Bancii Nationale arata cu degetul spre salarii si spune: Dinamica alerta a castigurilor salariale pune presiune pe inflatie. Oare traieste pe alta lume? Nu, nicidecum. Pe de o parte, vedem manageri care striga din rasputeri: Vrem ingineri si strungari, soferi si brutari - , pe de alta parte, observam ministere, comitete si comitii unde se calca pe picioare forta de munca care lipseste dincolo. Asta inseamna ca BNR nu e degeaba ingrijorata: fondul de salarii al tarii este supradimensionat si in crestere exponentiala.


Deci, paradoxal, remediul pentru rezolvarea deficitului de lucratori este somajul. Nu degeaba se numeste regulatorul natural al veniturilor si cheltuielilor. El este singurul care poate penaliza alocarea eronata a resurselor de munca in societatea romaneasca. Alternativa, artificiala, este majorarea taxelor si impozitelor, pentru ca bugetarii sa beneficieze de mai multe cresteri salariale anual. Hai sa le punem in balanta. Pe de o parte, putem injumatati numarul de birocrati, putem reda pietei lucratorii care lipsesc si putem reduce povara fiscala asupra celor care creeaza locuri de munca. Pe de alta parte, apare posibilitatea majorarii salariilor bugetarilor pe seama inrautatirii mediului de afaceri. Ce varianta alegem?!


Ca sa conchidem, desi oamenii acuza ca salariile raman mereu in urma preturilor, ele depasesc totusi un alt reper important: productivitatea. Sau, mai degraba, productivitatea nu avanseaza destul de repede. Intorcand lucrurile pe dos, putem spune ca, la cat se produce in Romania, sunt prea multi cei care ard gazul de pomana. Somajul este mic pentru ca au plecat multi la lucru in strainatate si a inceput sa existe deficit de forta de munca pe piata, dar si pentru ca legislatia muncii face extrem de dificile disponibilizarile. In Polonia, de pilda, se vede o corelatie clara intre reducerea somajului, micsorarea inflatiei, accelerarea cresterii economice si imbunatatirea semnificativa a perceptiei consumatorilor.


La noi insa, cu locuri de munca asigurate, salarii minime garantate si preturi administrate, reglajele nu le face piata, ci statul. Stabilitatea macroeconomica se poate obtine, ca la ei, punctual, prin repararea sau inlocuirea circuitelor stricate, sau ca la noi, prin instituirea - cu instrumente monetar-fiscale ­ a unor cote de consum pentru toti, incat pe ansamblu sa se reduca pierderile.


Da, numai ca, in esenta, somajul nu este o problema monetara, ci tine de incapacitatea de a genera programe de reconversie profesionala. In loc sa se ocupe de asta, politicienii scriu in Codul Muncii ca angajatorii n-au voie sa dea oamenii afara. Si atunci oamenii au servicii, deci au salarii, deci vor credite. Si lasa sa-si sparga BNR capul cu rezerve obligatorii la euro de 40%. In timp ce polonezii au rezerve minime nediferentiate pentru zloti si valuta de numai 3,5%.