Incerc sa prezint cat mai simplu, vulgarizand intrucatva, un argument extrem de puternic, etajat intr-o forma complexa, anume acela care face mizeul celei mai recente carti publicate de Horia-Roman Patapievici: "Idei si blocaje", Humanitas, 2007.
1. Nu traim o realitate comuna (noi, romanii).
2. Daca am avea o astfel de realitate, ea ar exista pentru ca existenta ei ar fi garantata de existenta unui spatiu public, or, la noi, acest spatiu public nu s-a constituit inca.
3. Acest spatiu public, impersonal, nu s-a constituit ca atare, ca o codificare depersonalizata a schimbului intelectual, pentru ca n-am invatat inca nimic din domeniile autodotate cu standardizari ale obiectivitatii si aceasta neinvatare vine din faptul ca nu am stiut, nu am putut (inca) sa dezvoltam o piata a ideilor.
4. Prin urmare, functionam intr-un pseudo-spatiu-public, acela pe care il poate formata (fara criterii de omologare a structurilor argumentative) cultura noastra generala, doar ea.
Rareori o carte s-a intalnit mai bine cu un reality-show care sa o confirme in constatarile sale despre absenta unor criterii publice de omologare a argumentului.
Nu ar fi fost o buna intalnire a unei asemenea carti cu spatiul nostru "public" la vremea cand incercam sa intelegem, isterizati, evenimentele din decembrie 1989. Pentru ca, atunci, nu puteam argumenta, lipsiti fiind de cronologia unor fapte bine documentate, ca si acum, de altfel. Pe vremea aceea scenarizam, cu euforica disperare.
Nu ar fi fost o buna intalnire a acestei carti cu spatiul nostru "public" nici mai apoi, pe vremea cand incercam sa intelegem pe cine ar trebui sa votam (partide, presedinti). Pentru ca nu am ajuns sa votam, inca nu am ajuns sa votam pro-ceva, pro-cineva. Asta ar presupune un grad de rationalizare a unor interese publice, dar ele sunt, deocamdata, pseudo-publice (din ratiuni luminate in argumentul din "Idei si blocaje"). Iata, insa, ca, azi, spatiul "public" romanesc a coborat la propriul sau nivel de competenta. Am devenit (vreo trei milioane dintre noi) criminalisti de ocazie. Dostoievskizam, fiecare dupa puterile lui, o crima ce a devenit vedeta media: cazul Elodia.
Avem ocazia sa vedem, in timp real si ca reality-show, cum functioneaza cultura noastra generala cand e pusa sa discearna intre crima si pedeapsa, intre vinovatie si prezumtia de nevinovatie, intre omologarea unor probe si scenarista pseudo-detectivistica.
Ce vedem? In primul rand (si cel mai grav) vedem ca nimeni nu pune problema criteriilor, or daca e pusa, cade imediat in derizoriu, pentru ca nu face audienta. Cu ce criterii judecam o crima, ori o disparitie suspecta a unei persoane? Ne impartim in avocati si procurori, dar nu vrem, nu putem nici in ruptul capului sa ne pozitionam in interiorul discernamantului unui judecator. Or, acolo si numai acolo, incepe domeniul obiectivitatii, abia acolo incepe sa se miste balanta dreptatii spre "vinovat" ori "nevinovat". In unele tari, judecatorul final e opinia publica, intrupata intr-un juriu. Iata ca am devenit, cu totii, juriu, dar ce opinie publica intrupam noi daca nu stim sa fim decat avocati ori procurori?
Cartea lui Horia-Roman Patapievici asta spune: sa invatam sa judecam, nu ajunge ca stim sa acuzam, ori sa aparam.