Una dintre cele mai raspindite timpenii legate de mai marea timpenie a „imaginii Romaniei in lume" este aceea de a combate prejudecatile strainilor cu o stereotipie a „marilor valori romanesti".

Marile valori se impart de obicei intre nume mari de intelectuali, Eliade, Ionesco sau Cioran, toti plecati tocmai pentru ca se sufocau intr-o cultura asa mica (unii au plecat si din cauza unor orientari ideologice care aveau sa-i bintuie toata viata), si tabara marilor sportivi, Hagi, Nadia, Mutu. E replica noastra universala pentru orice perceptie negativa. Cind romanii sint numiti hoti, corupti, incapabili, pac!, scoatem ful de asi cu niste sportivi in coada. Cultura adevarata nu poate face reclama, nu poate fi propagandistica. Ca sa existe un efect, trebuie ca Romania sa aiba tot timpul reprezentanti de top in mari universitati, scriitori tradusi cu un mare succes etc. Nu are asa ceva. Brancusi e exemplul tipic de „exceptie". Mai toate numele pomenite par sa se fi afirmat in ciuda faptului ca erau romani. Sa mai citim si din Ionesco cel tinar care se minuna de provincialismul romanesc si-si facuse program din a parasi grabnic Romania?

Exista comunitati in interiorul carora trebuie sa te impui: nu vii cu valori din sport si le opui valorilor culturale. Astea-s discutii de bodega. Sportivii au competitia lor, scriitorii pe a lor, iar competitia in educatie si buna conduita cetateneasca se afla in cu totul alt plan (ex.: ne-ar placea sa traim in Luxemburg, dar dati repede un nume de scriitor mare luxemburghez!). Din punctul meu de vedere, in acest moment se da o batalie importanta si intre diverse grade de demagogie si politicianism. Iar citiva politicieni italieni se situeaza in posturi echivalente cu unii demagogi romani.

O infractiune a unui american nu se va rezolva aici cu un roman bun de Paul Auster sau Don deLillo. O infractiune a unui francez in Romania nu va fi diminuata nici de noua carte a lui Houellebecq, nici de ultimul gol al lui Henry. Nu poti combate prejudecatile unor straini legate de o natiune sau minoritate cu mari istorici ai religiilor sau cu mari atacanti de la Fiorentina. Singurul remediu de „imagine" ar fi critica civilizata a formelor demagogice de exploatare a unor tragedii. Sau, dupa unii, eventual sa aranjam un duel televizat (in noroi, poate) intre Eco si Patapievici.