Deschiderea Festivalului National de Teatru (FNT) la Bucuresti a avut efectul unei aterizari line pe teritoriul familiar al accidentelor din care e alcatuita scena contemporana.

Deschiderea oficiala nu a avut nimic solemn: selectionerul unic, criticul de teatru Marina Constantinescu, era in pragul finalului la o munca de un an, urma sa-si arate rezultatele, era emotionata si bucuroasa, cu gindul totusi la miile de amanunte care tocmai acum ar putea sa-i joace o farsa (nu i-au facut-o). Optind pentru spectacolul „Filosofii" de Josef Nadj, FNT a ales nu doar o realizare exceptionala, insotita de premii si de aura unei experiente unice; a fost o demonstratie de forta. Cei cinci filosofi din spectacol nu filosofeaza, aproape ca nu vorbesc (cind o fac, limba lor e de neinteles): dupa ce in trecerea spre locul propriu-zis al spectacolului ne-am familiarizat cu pozele unei realitati inexistente, cu personaje ciudate, ecranele ii arata pe cei cinci circulind intr-o padure innoroita, fara poteci (ca in „Calauza" lui Tarkovski), ei cara o lada, asemanatoare unui sicriu, care si devine sicriu pina la urma, incearca impreuna si separat sa gaseasca un echilibru datator de sens; se misca, se istovesc, isi transfera energia, apeleaza la obiecte, creeaza dubluri lipsite de viata, Golemul lipseste de la intilnire, ecranele dispar, actorii-dansatori isi continua zbaterea, muzica ii stimuleaza si le ritmeaza miscarile, nu comunica prin vorbe gindurile, dar transmit prin miscare si concentrare intr-un mod extraordinar tensiunea cautarii, dezamagirea vidului. Incercarea finala de a comunica, de a slobozi un sunet triumfator al trompetelor esueaza: e imposibila si oricum inutila.