Avertismentul guvernatorului BNR, rostit miercuri dimineata, intr-o dezbatere publica, a fost amplificat in toate ziarele, pe toate canalele de radio si de televiziune: "Nu mai trageti de economia asta ca se rupe!"a€¦ Ideea era limpede: nu putem face tot ce ne dorim dintr-o data; Romania are nevoie de o lista de prioritati! Unii au inteles ca mesajul indica stoparea cheltuielilor bugetare, oprirea cresterii salariilor si pensiilor. Fals. Guvernatorul BNR n-a cerut asa ceva. A spus insa, limpede, ca totul se leaga de o cerinta-cheie: productivitatea. Veniturile pot sa creasca, dar daca o iau inaintea sporurilor de productivitate iese rau. De cand ne-am emancipat, in sensul ca nu mai simtim fraiele Fondului Monetar International mai mult decat le simt Germania, Franta ori oricare alta  tara din Uniunea Europeana, n-am reusit sa gasim un cenzor intern. Un fel de FMI din noi, care sa ne atraga atentia, bunaoara, ca o vreme de aici inainte nu vom avea sanse pentru relaxari. Nici monetare si nici fiscale. Si asta cu deosebire in conditiile in care salariile vor continua sa urce, iar cererea de consum va creste mai iute decat oferta. Fiindca din ecuatie este scos adeseori un termen esential: munca recunoscuta de piata. Mai exact: productivitatea muncii. Daca un muncitor roman castiga mai putin decat un muncitor german ori italian, asta se intampla pentru ca in Romania productivitatea muncii e mai mica decat in Italia. Normal ar fi sa castige la fel. Doar traiesc in aceeasi lume, produsele lor se infrunta pe aceleasi piete, iar tarile lor fac parte din Uniunea Europeana. Diferenta de castig va exista insa cat timp va exista diferenta de productivitate. Iar cand salariile prind viteza mai mare decat productivitatea se strica echilibrul economic. Lucrurile sunt relativ simple in cartile de economie. Salariul este plata muncii. Cine cumpara munca n-are decat s-o masoare, s-o evalueze in bani si va obtine marimea salariului. Numai ca viata nu curge ca in carti; cursul ei e mult mai complicat, deseori fiind diferit de cel descris in carti. Iar in vremuri de turbulente econo­mico-financiare, cu deosebire, problemele sunt si ele dintre cele mai grele. Si incalcite. Dezbaterea publica devine mai mult decat necesara, fiindca numai asa problemele vor fi descalcite si clarificate. In felul acesta le va fi mai usor chiar si celor chemati sa decida, caci o problema clara e pe jumatate rezolvata. FMI - cand ne supraveghea - ne atragea atentia asupra unui lucru pozitionat cu capul in jos: salariile din companiile statului cresteau mai repede decat cele din companiile cu capital privat. Ingrijorarea FMI era legata de buget. Avertismentul era tintit: "Sunt risipiti bani publici pentru a fi platite salarii neacoperite integral cu munca eficienta". Un efect cu doua cauze. Prima: nenumarate firme private fac profit mic sau inregistreaza pierderi, asa ca n-au bani pentru mariri substantiale de salarii. A doua cauza o gasim in comportamentul societatii romanesti. O obisnuinta a devenit a doua noastra natura: cocolosirea companiilor statului. Efect aflat inca pe rol. E rau ca patronul-stat le da salariatilor sai mai multi bani decat patronii privati? Daca ar plati munca eficienta, n-ar fi deloc rau. Din nefericire, insa, deseori plateste munca pur si simplu. Mai exact: ore de munca. Atatea cate au fost pontate, indiferent de eficienta. Unele companii ale statului sunt monopoluri. Nu le concureaza nimeni pe piata. Stabilesc preturile cum vor, scot bani si platesc salarii. Altele sunt sub "protectie sociala". Primesc comenzi de stat, li se mai strecoara subsidii ori nu sunt somate sa-si plateasca impozitele. Asa ca le convine si lor sa urce salariile. Necazul e ca multe dintre companiile protejate nu sunt capabile sa faca profit, sa exporte, sa aduca pe piata interna produse de buna calitate, la nivelul protectiei de care se bucura. Pentru ca nu le-a fost inca scoasa din cap convingerea ca "merge si asa": sa lucreze in dorua€™ lelii. Si chiar merge. Am vazut, atat inainte de a€™89, cat si in anii tranzitiei, ce ne-au adus munca ineficienta, preocuparea excesiva pentru cantitate si sfidarea competitivitatii: o socie­tate cu bogati putini, o mare parte dintre ei de "carton", cu saraci multi si fara o clasa de echilibru - cea de mijloc. Plus un dezacord intre activitatea economica si piata. De aceste necazuri nu vom scapa atat timp cat sub mantaua statului, tot mai uzata, va fi loc pentru intreprinderi ce produc fara sa aiba piete asigurate. Daca apar bani nemunciti, o parte urmand sa-i incaseze salariatii (salariul net), iar alta parte sa devina venit bugetar (impozitul pe salariul brut), atunci lucrurile se incurca rau de tot. Ca sa nu fie inflatie, diferenta o platesc companiile rentabile si po­pulatia, prin impozite. De povara acestui dezechilibru nu vom scapa pana cand economia romaneasca nu-si va consolida trei stalpi de sustinere: 1) o expansiune semnificativa a productiei in sectoarele cu deschidere pe pietele interne si externe; 2) capacitatea de a realiza valori adaugate nu din cresteri cantitative, ci din surplusuri de compe­titivitate; 3) o eficienta rezultata cu deosebire din scaderea costurilor de productie. Acum inca nu e asa.