Ion Cristoiu va lansa in curand "Lumea vazuta de un roman rupt in fund" - volumul 20. Jurnalul National va prezinta in premiera un fragment din acest volum. Povesteam in episodul trecut despre vizita din 1999 la Moscova cu premierul Radu Vasile, cand, dupa ce ne-am cazat la Hotelul Belgrad, am inghitit ce ne-a oferit ospatarita si am hotarat sa dam o raita prin Centru. De cum ajungem in bulevard, ne ia in brate si nu ne mai da drumul celebrul ger rusesc. Gerul crunt, pur, fara umezeala, care-ti ingheata pana si amintirea primului amor. Unuia dintre noi ii trasneste prin cap sa cumpere iaurt. Toate pravaliile sunt inchise. Descoperim, totusi, pe Novii Arbat o dugheana deschisa: Producti. Scurt pe doi: "Produse?. Inauntru, deopotriva patroni, vanzatori, casieri si bodyguarzi: sotul si sotia, doi batranei amabili. Cer si eu doua borcane de iaurt. Batrana imi ia banii si ma trimite in partea cealalta. Sotul aproape ca se vara cu totul in galantar ca sa-mi dea iaurtul. Pungi, n-aveti? intreb, creionand cu mainile traducerea chestiunii in ruseste. Nu au asa ceva, fe­reasca Dumnezeu! Au insa sacose de doua ruble bucata. Desi le-au primit pe gratis (deoarece fac reclama la Marlboro), le dau contra cost. E miezul noptii. De ger, cred c-au inghetat si numerele din telemobil. Altfel nu-mi explic de ce nu pot lua lega­tu­ra cu Bucurestii. In drum spre ho­tel, ne tine calea un magazin urias, luminat ca o nava abia co­bo­rata din spatiul intergalactic. E un supermarket ultraluxos, des­chis 24 din 24 de ore. Intre cele doua usi, o cersetoare isi poves­tes­te necazurile. Inauntru, capita­lism la cele mai inalte standarde. Prin sticlele raionului Pescarie sute de pesti, in zeci de soiuri, se uita la noi cu gura cascata. Intr-un supermarket de azi e ca intr-un orasel din Evul Mediu atins de ciuma. Dorinta de a cumpara un lucru se intinde ca molima la toti membrii unui grup. Unul dintre colegi vrea neaparat celebrul caviar ru­sesc. Un galantar intreg trosneste din incheieturi sub povara cutiilor cu mult ravnitul produs. Numai ca vanzatoarea lipseste. Pornit in cautarea ei, unul dintre noi ajunge la casa. Peste cateva clipe, o voce barito­nala, de barbat anuntand, la Opera, iminenta incepere a spectacolului, ii spune Natasei sa se prezinte de urgenta la galantar. De undeva, dintr-o hruba late­rala, apare Natasa. E suparata rau. Ca­tranita, ce mai incolo si incoace. A lasat raionul balta ca sa dea un telefon acasa, unde Vanea nu s-a intors inca, semn ca iar s-a infundat prin vreo crasma. Printre rafturile viu colorate, se plimba alene, cu un aer de superioara plictiseala, niste zdrahoni descurajanti si daca-i vezi din Cosmos. Sunt fosti militari ai Armatei Rosii. Ramasi fara slujba dupa prabusirea URSS, s-au angajat ca bodyguarzi. O luam din loc, nelinistiti la gandul ca, la o asemenea ora, vodca si-ar putea face efectul si in cazul fostilor militari. La iesire, cat pe-aci sa ne ciocnim cu o tipa care tocmai a coborat dintr-un taxi. E o prostituata de lux. De lux, la nivelul noilor imbogatiti ai Rusiei. Cu parul blond revarsat pe umeri, cu blana descheiata, sa i se vada un esantion din oferta-i generoasa, iti spune, fara s-o intrebi, ca te costa o avere numai sa bei o cafea impreuna cu ea. Masina ramane s-o astepte cu motorul pornit. Intra in magazin, cumpara un pachet de Kent si, la iesire, arunca din mers cersetoarei, fara sa se uite, 100 de ruble. Se urca apoi in taxi si dispare in noapte. Noua Rusie!  Numitei Maria i-a pierit glasul 2003. A treia calatorie la Moscova, cea cu Ion Iliescu. Pe la unsprezece si ceva noaptea, por­nim in cautarea unui restaurant. Ca orice tara a capitalismului salbatic, plonjat adanc in stors profituri uriase, Rusia nu duce lipsa de crasme. E si domeniul cel mai usor de capitalism invatat fara profesor. Iei un spatiu - cladirea unui muzeu de stiinte naturale, al unei gari falimentate dinadins sau din prostie, o baie comunala, un transformator dezafectat, ba chiar si o cazemata a Armatei Rosii - injghebezi o constructie (daca nu e), dai nitel cu var (daca sandramaua mai e inca buna), angajezi cativa muncitori de la o fabrica de moletiere falimentata dinadins in vederea privatizarii si, cat ai clipi, te-ai si pricopsit cu un bar, cu o cafenea sau, pur si simplu, cu o bodega. E vorba insa de crasme, nu de restaurante. De localuri unde se poate bea vodca in picioare, si nu de localuri unde se poate manca decent, stand jos la o masa curata si pe un scaun care nu se hatana seismic. Explicabil, asadar, de ce gasim cu greu un restaurant. In jurul Pietei Rosii, fireste. Nu indraznim sa depasim kilometrul patrat din preajma hotelului. Banuim dincolo de el intunericul Maicii Rusii. Cele mai multe crasme isi au adapostul in niste cladiri darapanate, pe care simti nevoia sa le ocolesti, gata s-o rupi la fuga. Intri doar daca ai chef sa fii jefuit pana la piele sau, Doamne fereste!, sugrumat, varat in ciment si pus la temelia unui building capitalist. Ratacim pe strazile pustii si deloc prietenoase. Singurele fiinte vii sunt doar turistii straini, inca entuziasmati de maretele schimbari din Rusia, deoarece n-au fost inca jefuiti. Intr-un tarziu descoperim ceea ce ni se pare a fi un local accep­tabil din punctul de vedere al sigurantei fizice si, mai ales, al celei alimentare. E un restaurant cu terasa. Aproape pustiu. La una dintre mese mananca si beau cu larma cativa insi. Dupa taraboiul pe care-l fac, nu mai incape nici o indoiala: sunt fie italieni, fie romani. Sunt romani! Romani din grupul nostru. Ca si italienii, simt nevoia sa vorbeasca tare, sa rada in hohote, sa loveasca tacamurile de farfurii si sa fie familiari cu ospatarita. De cum ne vad, se ridica de la masa, gata sa rastoarne scau­nele, si se reped sa ne pupe. Nu vad nici un motiv pentru o asemenea criza de efu­ziune. Nu ne-am regasit dupa intoarcerea dintr-un razboi mondial. Nici macar dupa ce-am supravietuit unei catastrofe aviatice. Ne-am despartit doar de cateva ore si ne-am intalnit, absolut intam­plator, pe terasa unui restaurant din Moscova. Debordanti de entuziasmul ca mananca saslac la 11 noaptea, confratii antemergatori ne sfatuiesc sa apelam de indata la numita Maria. Ar fi persoana in stare sa ne aduca nu numai saslac, dar si apa de pe Marte. Ceea ce si facem. Prea elogiata se infatiseaza dupa mai multe chemari esuate. Are aerul unei fete batrane din provincia lui Anton Pavlovici Cehov. Se inroseste toata cand ne spune: N-avem peste! Se muta de pe un picior pe altul cand ne raspunde ca bucataria s-a inchis deja. Cheama in ajutor pe numitul Vasea, cand intrebam daca n-are inghetata. Si e gata sa lesine cand ne destainuie ca s-a inchis si barul. Intre timp, la marginea terasei au rasarit cativa insi a caror infatisare nu lasa loc nici unei confuzii: sunt membrii unei bande de protectie. De spaima, sfioasei Maria i-a pierit glasul. In schimb, numitul Vasea dispare iute in bucatarie, de unde revine cu o servieta diplomat. Vlajganii o iau fara sa-i verifice continutul. Cine ar indrazni sa-i traga pe sfoara?! Dupa care pleaca. Plecam si noi. Pana nu apare si o banda cu aruncatoare de mine. (Va urma)