Ajunsa la volumul IX, monumentala "Istorie a romanilor", editata sub prestigiosul gir al Academiei nationale, consacra un spatiu amplu situatiei evreilor in timpul controversatului regim al maresalului Antonescu. O perioada care ascunde inca multe zone obscure - este de parere reputatul istoric Dinu C. Giurescu, cel care si-a asumat sarcina dificila de a redacta acest capitol.
Volumul IX al "Istoriei Romanilor" este gata sa vada lumina tiparului tocmai in momentul in care Inalta Curte de Casatie (ICCJ) rejudeca parte din capetele de acuzare aduse, imediat dupa razboi, maresalului Ion Antonescu si principalilor sai colaboratori. La 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a hotarat achitarea lui Antonescu, a sefului "Garzii de Fier" Horia Sima si a altor 19 membri ai Guvernului "national-legionar" din 1940. Procesul continua acum la instanta suprema. Inainte de verdictul Justitiei, sa aflam, insa, parerea istoricului.
Din punct de vedere al cercetarii istorice, e deosebit de importanta cunoasterea cadrului general european din vara lui 1940. Acesta a fost un element decisiv. Victoria fulger a Wehrmacht-ului din mai-iunie 1940 aducea in prim plan si doctrina si politica antisemita a regimului hitlerist. Ultimatum-ul sovietic cu anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei impinsese factorii politici din Romania sa decida alinierea la Reich. Budapesta si Sofia insistau, mai mult ca oricand, ca revendicarile lor teritoriale sa fie solutionate. Opozitia national-taranista si liberala din interior il acuza pe suveran (neoficial, dar si fara temei) ca este raspunzator de importanta pierdere teritoriala impusa tarii. Cu un spatiu de manevra foarte restrans, Regele s-a decis (este o presupunere) ca a sosit momentul pentru a promulga o legislatie rasiala antisemita.
S-a adaugat si o imprejurare speciala: retragerea precipitata a armatei romane din teritoriile basarabene si bucovinene a fost insotita de violente faptuite asupra militarilor de bande pregatite din vreme.
Unii istorici si literati, precum romancierul Paul Goma in "Saptamana Rosie", indreapta un deget acuzator impotriva etniei evreiesti basarabene si bucovinene, invinovatind-o de un comportament hain fata de trupele romane in retragere. Cum apreciati aceasta situatie?
La evacuarea Cernautilor (28 iulie 1940) "organizatiile comuniste si evreii s-au dedat la acte de terorism, in special impotriva ofiterilor. Capii actiunilor de debandada si terorism au fost in special detinutii; de indata ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestatiuni antiromanesti, rupand si scuipand tricolorul si suindu-se pe monumentul Unirii au rupt steagul rosu..."
La Soroca, un grup condus de avocatul Michael Flexer ii ucide pe comisarul de politie Murafa si pe ajutorul sau Eustatiu Gabriel. La Tighina si Reni au loc incidente soldate cu morti si raniti. Ofiterii din regimentul 54 infanterie, Batalionul 2/R 39 infanterie si 28 Dorobanti sunt dezarmati si maltratati de trupele sovietice: "populatia civila, formata mai mult din evrei, manifesta o mare bucurie fata de cele intamplate si fotografia pe ofiterii dezarmati, degradati si batjocoriti. Unitatea a fost in intregime dezarmata si risipita, iar multi jefuiti de acesti civili".
"In drum si-n fata politiei - relateaza capitanul Marin M. Georgescu din Regimentul 3 Vanatori, arestat la Soroca - manifestanti evrei strigau sa fim impuscati; am fost scuipati, injurati si batjocoriti cu cele mai murdare cuvinte."
Ungheni, 3 iulie 1940: "Elementele armatei romane care se refugiaza au o infatisare jalnica - indeosebi ofiterii - fiind desculti, cu epoletii rupti, fara sapca, sau purtand cate o sapca ruseasca. Aceasta se datoreste faptului ca ofiterii si soldatii romani au fost atacati si maltratati de populatia minoritara si de bande inarmate."
Serviciile de contrainformatii din Romania au identificat treptat pe unii membri ai bandelor alcatuite din evrei - cei mai des mentionati - dar si din rusi, gagauzi, bulgari, chiar si romani.
In atari imprejurari, Partidul Comunist din Romania saluta, la 8 iulie 1940, in termeni elogiosi "eliberarea" Basarabiei de sub "jugul" capitalistilor si al exploatatorilor romani. Urmand directiva Kominternului (din 8 mai 1940), P.C.d.R. cerea, in iulie-august 1940, autodeterminarea si pentru celelalte teritorii "anexate" de Romania in 1918. Obiectivul principal: Transilvania, in secundar Dobrogea.
P.C.d.R. cerea explicit dezmembrarea statului roman. Ori, opinia publica din Romania percepea P.C.d.R. ca pe o organizatie de minoritari, sucursala a Internationalei a III-a comuniste. In 1933, totalul de 1.665 de membri inregistrati se impartea astfel: 26,58% - unguri; 22,65% - romani; 18,22% - evrei; 10,27% - rusi si ucrainieni; 8,45% - bulgari; 13,93% - altii (nedeclarati).
In atmosfera tensionata din vara lui 1940 opinia publica nu-si dadea seama de doua aspecte definitorii. Mai intai, de faptul ca, pentru retragerea precipitata, pentru dramele zecilor de mii de refugiati si ale celor ramasi in teritoriile cedate, pentru pierderile materiale mari inregistrate, raspunderea revenea - in parte - chiar regimului personal al Regelui Carol al II-lea.
Un rege fara sira spinarii...
Ca sef al statului cu putere efectiva si comandant suprem al armatei, Regele Carol al II-lea era deplin constient de primejdia sovietica, pe care o socotea "cea mai mare". Au ramas sapte insemnari ale sale, in acest sens, intre 29 septembrie 1938 si 28 mai 1940.
Inca din septembrie 1939, factorii militari atrasesera atentia ca armata nu poate rezista unui atac simultan din trei directii: dinspre est - sovietele; dinspre vest - trupele ungare si dinspre sud - cele bulgare.
Regele Carol al II-lea notase, la 18 septembrie 1939, dupa ce ascultase expunerea sefului Marelui Stat Major, generalul Florea Tenescu, la conferinta cu comandantii de mari unitati: reiese "clar... un singur lucru, ca, daca vom fi atacati de toti dusmanii nostri, adica pe trei frontiere, nu ne putem apara".
Suveranul vedea situatia realist, nu-si facea iluzii. De ce nu a ordonat masuri preventive? Ca, de exemplu, evacuarea valorilor, depozitelor, a materialului rulant, a tot ceea ce ar fi putut impiedica o rezistenta armata efectiva la hotarul Nistrului si in Bucovina? Atari masuri puteau fi explicate populatiei, chiar daca ele ar fi determinat ingrijorare, poate chiar panica. Aflat la conducerea propriului sau regim autoritar, regele Carol al II-lea, dorea sa dea opiniei publice sentimentul ca lucrurile se afla in deplin control si ca tara va fi oricum aparata. Socotea, probabil, ca masuri preventive ar fi adus un prejudiciu imaginii sale (mai ales ca implinise zece ani de domnie la 8 iunie 1940 si presa - sub cenzura - ii dedicase zeci si zeci de pagini laudatorii). Procedand, insa, asa, opinia publica a fost total surprinsa de evenimente si a reactionat, facandu-l direct raspunzator de pierderile suferite.
Mai este ceva de adaugat, acum, la 67 de ani de la evenimente: atunci, in iunie 1940, opinia publica nu-si dadea seama ca Basarabia si nordul Bucovinei fusesera anexate de Soviete cu acordul Berlinului.
Oricum, in Bucuresti - mai ales, dar nu numai - domnea o atmosfera de nedumerire, de teama. Circulau zvonuri de tot felul (cenzura impiedica difuzarea stirilor, dincolo de cele aprobate oficial). "Disperare si turburare in oras... Vestea despre ultimatum-ul rusesc a cazut ca un traznet" - noteaza scriitorul evreu dr. Emil Dorian, care luptase in armata romana in primul razboi mondial, 1916-1918. Citez din insemnarile sale: "Zvonuri despre cereri teritoriale asemanatoarea adresate Romaniei de Ungaria si Bulgaria... Comunicatele oficiale sunt laconice... tensiune, apasare, insomnie... Cum era de asteptat, indignare crescanda, determinata de felul cum evreii din Bucovina si Basarabia au spus bun venit rusilor."
Stirile care soseau - neoficial - din Moldova nu erau de natura sa scada tensiunea. La 2 iulie, raportul contrainformativ trimis Marelui Stat Major de Armata a 4-a (stationata pana atunci in Basarabia) consemneaza: "In general, armata si populatia evacuata din Basarabia isi manifesta revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai grave din partea armatei." Grupul de armata 1, telegrafiaza: "In ziua de 1 iulie s-a observat la unii ostasi o stare de spirit foarte agitata contra evreilor, stare de spirit care a degenerat in batai si chiar omoruri."
Comandamentul Grupului de Armata nr. 1 ia masuri, sunt intarite garzile militare din gari, patrule insotesc trenurile pentru a veghea la securitatea calatorilor.
Intr-o atare atmosfera incarcata, devenea relativ lesne sa indrepti resentimentele si frustrarea colectiva impotriva evreilor...
Un raport al Legatiei Statelor Unite din Bucuresti consemneaza situatia: "Romanii doresc parca in general sa-si reverse mania, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc in Basarabia; indeosebi pentru multele cazuri, care acum incep treptat sa fie cunoscute, in care evrei, ajutati sau incurajati de comunisti si de alti localnici, s-au ridicat impotriva oficialitatilor romanesti ce se retrageau la vremea intrarii rusilor." La Dorohoi, de pilda, situatia scapa de sub control. La 1 iulie, 50 de evrei sunt ucisi in vecinatatea cimitirului israelit si in alte puncte ale orasului. Intre cele 50 victime (52 dupa registrele starii civile): 33 barbati (intre care 6 militari evrei ce-si efectuau stagiul in armata romana!); 11 femei; 6 copii. Autorii au fost soldati din regimentele 2 graniceri si 8 artilerie ce se retrasesera din zona Herta, unde fusesera "umiliti si batjocoriti" de evreii de acolo; "ca razbunare au inceput sa traga in evrei".
Calatori evrei sunt aruncati din trenurile in mers (1-3 iulie): 16 si-au pierdut viata, 72 au fost raniti, unii cu "leziuni grave". Ordinea a fost restabilita "cu ofiterii si trupa lui Ghiocel" (numele de cod al subunitatii). Dar ireparabilul se produsese. Potrivit unei alte cercetari, intre 26 iunie si 6 iulie 1940, numarul evreilor ucisi in diferite parti din nordul Moldovei a fost estimat la 136 (din care 99 identificati).
Evidenta documentara tot mai numeroasa arata uciderile, violentele si injuriile impotriva unitatilor romane in retragere, incepand cu 28 iulie. Ele au fost savarsite de bande pregatite din vreme, alcatuite mai ales din minoritari - evrei, rusi, ucrainieni, bulgari - in unele parti cu cooperarea unor unitati ale Armatei Rosii. In unele sate au fost chiar ucisi jandarmi sau agenti fiscali. Raspunderea acestor fapte ramane, fireste, individuala. Ceea ce n-a impiedicat acumularea unei psihoze antievreiesti, extinsa asupra intregii etnii. Psihoza agravata ulterior - chiar din iulie 1940 - de stirile sosite prin refugiati, privind ocupatia sovietica: arestari, disparitii, confiscari, teama si suspiciune; o stare emotionala care s-a amplificat in cateva saptamani si va continua.
Au avut aceste evenimente tragice vreo influenta asupra Executivului politic, recte Guvernul lui Ion Gigurtu?
Aceste imprejurari au slujit, posibil, ca fundal si pentru promulgarea legislatiei rasiale din 8 august 1940. Motivul principal ramane incercarea Regelui Carol al II-lea de a-si alinia regimul personal la politica celui de-al Treilea Reich. Si, probabil, de a-si ameliora intrucatva propria pozitie fata de opinia publica frustrata, nedumerita si revoltata.
Romania ciuntita si destabilizata a provocat un seism politic care i-a atins grav si pe evrei...
Abdicarea Regelui, la 6 septembrie 1940, urmata de instaurarea Statului National-Legionar (14 septembrie 1940), in frunte cu generalul Ion Antonescu, a dus la aplicarea legislatiei si a masurilor discriminatorii. Completate cu un "Decret lege pentru romanizarea personalului din intreprinderi" (12 noiembrie 1940).
La 2 mai 1941, urmeaza infiintarea "Centrului National de Romanizare" de pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, cu atributiunea principala de a organiza, conduce si supraveghea lucrarile de confiscare a bunurilor de la evrei, de a administra si redistribui aceste bunuri.
Dupa cum stiti, exista controverse serioase in legatura cu Pogromul din iunie 1941 de la Iasi. Ce arata cercetarea dumneavoastra?
La 30 iunie 1941, presa a publicat un comunicat al Presedintiei Consiliului de Ministri: la Iasi au fost executati "500 de iudeo-comunisti" care trasesera focuri de arma din locuinte asupra militarilor germani si romani. Care a fost realitatea? In seara de 28 iunie 1941, catre orele 21.30, in diferite locuri din Iasi s-au auzit focuri de arma. Ele au continuat sporadic pana a doua zi, 29 iunie, orele 7.00. In noaptea de 29 spre 30, la orele 3.00 dimineata, in timp ce o coloana militara romana trecea pe strada Lascar Catargiu, "s-a dezlantuit din imprejurimi un foc violent, care a produs panica in unitate". Un incident similar s-a produs in aceeasi noapte, pe strada centrala Alexandru Lapusneanu, la trecerea unei alte unitati militare. S-au inceput "perchezitii foarte severe in cartierul de unde se credea ca vin impuscaturile". Rezultatul cercetarilor a fost negativ, adica "nu s-a gasit nici o arma si nu s-a descoperit nici un tragator strain."
"La ambele unitati nu a fost nici un soldat ranit sau mort" - precizeaza raportul. In schimb, comandamentul german al orasului a sustinut ca "ar avea circa 20 de morti si raniti", dar a refuzat verificarea afirmatiilor sale de catre ofiterii romani care, la randu-le, au conchis ca "nici germanii nu au avut morti si raniti". Ancheta efectuata la fata locului a concluzionat: "atacul a fost un simulacru executat cu arme de salon (s-au gasit pe teren tuburi trase de arme de aceasta categorie) si un sistem de pocnitori, care au imitat focul armelor automate". "Socotesc" - adaoga raportul generalului Leoveanu - "ca atacatorii au fost legionari si borfasi care urmareau sa produca panica pentru a devasta... Ei au organizat atacul in cartierul evreilor instariti..."
Din ancheta facuta, in paralel, de Serviciul Special de Informatii roman (S.S.I.) rezulta ca "...provocarea s-a facut de un grup de elemente antisemite din Iasi, in intelegere cu germanii..." Consecintele au fost, insa, tragice. Mii de evrei din Iasi au fost arestati la 29 si 30 iunie si dusi gramada in curtea Politiei din Iasi. Unii au fost ucisi de patrule germane in timp ce mergeau spre sediul chesturii. Cei ingramaditi in curte au fost supusi, de trei ori, tirului unei unitati germane. Un raport oficial foloseste termenul de "masacru". Pe strazile orasului au avut loc, de asemenea, asasinate. Se cunosc nominal unii dintre autori. Inginerul Naum si preotul ortodox Razmerita au fost impuscati mortal cand au incercat sa salveze evrei. Directorul morii "Dacia", Gheorghe Porfir a reusit sa apere cca. 100 evrei; farmacistul Beceanu - alti cativa zeci; comisarul de politie Suvei a eliberat 350 evrei care urmau a fi dusi la chestura politiei. Comisarul Mircescu si gardianul Sava "au salvat numerosi evrei, sfatuindu-i sa nu iasa din casa, sau tinandu-i arestati" (proforma).
Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, multe vieti evreiesti ar fi fost crutate
Intr-adevar. Comandantul diviziei 14 a dispus evacuarea din Iasi a evreilor arestati in curtea Chesturii. Ei au fost imbarcati in doua trenuri, la 30 iunie, in vagoane de marfa, cu ferestre batute in cuie, fara apa, fara mancare, pe caldura mare, cu destinatia Calarasi. In total 4430, din care 2530 in primul esalon si 1900 in al doilea. Intre Iasi si Calarasi (via Pascani) trenul personal face cel mult 12 ore, inclusiv mai multe opriri. Vagoanele au sosit la "destinatie", in Calarasi, la 6 iulie dupa amiaza, dupa 7 (sapte) zile sau 168 de ore! In primul tren, numai 986 evrei mai erau in viata. Ceilalti murisera din lipsa de apa, sufocati de caldura. Din al doilea, au murit 977 pana la statia Mircesti, judetul Roman, la cateva ore de Iasi! Nu stim cati au supravietuit pana la Calarasi. Din datele oficiale, cel putin 2521 evrei au pierit in cele doua trenuri.
Ajungem, domnule academician,la dezbaterea esentiala: Regimul Antonescu si "Solutia Finala"
La inceput sa vorbim despre cateva stiri disparate, toate din surse oficiale naziste. La 22 iulie 1942, Gustav Richter, consilier in problema evreiasca din ambasada Reich-ului la Bucuresti, transmite ca Mihai Antonescu, vicepresedinte al Cabinetului si ministru al Afacerilor Externe, ar fi dat un consimtamant al Guvernului pentru deportarea evreilor din Romania spre centrele de exterminare din Polonia. Patru zile mai tarziu, Adolf Eichman este informat ca pregatirile sunt in curs si ca primul tren ar urma sa porneasca spre Lublin in jur de 10 septembrie. Tot Gustav Richter mai comunica (probabil tot in iulie) un acord al partii romane ca primele deportari de evrei din judetele Arad, Timis, Torontal si Turda sa fie efectuate direct de serviciile germane.
Dar, cam in acelasi timp (iulie 1942) vine o informatie exact contrarie: Franz Rademacher, din Ministerul de Externe al Reich-ului, afla din doua surse diferite din Romania - ca maresalul Ion Antonescu nu are de gand sa-i deporteze pe evreii din Romania. Intr-adevar, din Romania (in hotarele ei din octombrie 1940) nu a plecat nici un tren spre "Guvernamantul General" (Polonia) pentru punerea in aplicare a "Solutiei Finale".
Acad. prof. dr Dinu C. Giurescu intervievat de Tesu Solomovici Cum explicati acest miracol? La 13 octombrie 1942 s-a intamplat un lucru extrem de important pentru soarta evreimii-romane, peste care istoricii trec prea repede.
Refuzul Guvernului Antonescu de a aproba deportarea evreilor din Vechiul Regat este explicit formulat intr-un raport al Ministerului Cailor Ferate din Bucuresti, catre Consiliul de Ministri, la 27 octombrie 1942 (raportul este semnat de directorul general C.F.R., generalul T.C. Orezeanu si directorul transporturilor Traian Buradescu). Iata textul:
"Avem onoarea a va aduce la cunostinta urmatoarele: Directia Cailor Ferate germane Ost-Berlin a convocat, in ziua de 26 septembrie 1942, la Berlin, o conferinta pentru stabilirea trenurilor speciale cu evrei din Guvernamantul General (teritorii poloneze anexate de Reich in septembrie 1939 - n.n.), precum si pentru expedierea evreilor din Romania in Guvernamantul General. Neavand nici o cunostinta despre aceasta chestiune, am intervenit la Ministerul de Interne cu scrisoarea nr. 896-213 din 22 septembrie, la care am primit raspunsul ca Ministerul de Interne nu are nici o cunostinta si ca trebuie sa ne adresam dlui Radu Lecca, imputernicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreiesc din Romania. Intervenind la dl. Radu Lecca, ni s-a raspuns ca d-sa nu cunoaste chestiunea. In aceasta situatie am cerut cailor ferate germane amanarea conferintei. Totusi, conferinta a avut loc, fara reprezentantul CFR, incheindu-se procesul verbal pe care-l anexam in copie. Din acest proces verbal rezulta ca pentru evacuarea (deportarea - n.n.) a 280.000 evrei din Romania in Guvernamantul General, va circula, la fiecare doua zile, cate un tren special compus din 50 vagoane de marfa si un vagon de persoane (pentru insotitori), pentru transportul a 2000 persoane. Statia de plecare va fi Adjud, iar statia de destinatie Belzen, trenurile circuland pe ruta Oraseni-Snyatin. Fata de aceasta situatie, cu onoare va rugam sa binevoiti a ne comunica de urgenta dispozitiunile Dvs."
Hotararea maresalului Ion Antonescu este redata intr-o nota scrisa pe Raport: "In Consiliul de Ministri de la 13 octombrie 1942 s-au sistat deportarile de evrei". Hotararea de la 13 octombrie 1942 de a nu se aplica "Solutia Finala" in Romania a fost luata cu aproximativ cinci saptamani inainte de declansarea ofensivei sovietice de la Cotul Donului si Stalingrad.
Asadar, in cele din urma, maresalul Ion Antonescu a hotarat sa respinga planul elaborat de autoritatile naziste pentru "Solutia Finala".
De ce?
A fost o atitudine de principiu fata de evreii din Romania in hotarele ei din toamna 1940. Iata explicatia intr-o rezolutie pusa de maresal pe un memoriu al Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti, datat 19 octombrie 1941: "Am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia si nordul Bucovinei). Acestia, in marea lor majoritate, au fost niste brute. Nu pot fi gasiti adevaratii vinovati, toti vinovatii. Ei sunt multi, sunt acoperiti. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie sa fie si din acestia..."
De asemenea, intr-o rezolutie din 17 februarie 1942, maresalul Ion Antonescu sublinia: "Am garantat prin declaratiile facute viata si libertatea evreilor autohtoni. Trebuie sa ma tin de cuvant. Daca, insa, comit acte contra linistii, sigurantei si intereselor noastre, trebuiesc luate masuri contra vinovatilor si in contra colectivitatii, eventual. Pentru aceasta trebuie preveniti de Ministerul de Interne prin comunitatile lor."
De ce Berlinul nazist n-a insistat
in continuare pentru aplicarea "Solutiei Finale" si in Romania?
In octombrie 1942, 26 de divizii romanesti se aflau pe frontul de Est. Dupa marea ofensiva sovietica din iarna lui 1942-1943, cancelarul Adolf Hitler avea nevoie urgenta de cooperarea, in continuare, a armatei romane.
Pe de alta parte, Romania nu era o tara ocupata. Autoritatile naziste urmareau atent situatia, dar tratau cu maresalul Ion Antonescu, nu-si impuneau neaparat politica, fie economica, fie financiara, fie in alte arii. In martie 1944, relatiile personale intre maresalul Ion Antonescu si cancelarul Adolf Hitler vor fi contribuit, nu cu putin, la oprirea planului "Margarethe II" - ocuparea militara a Romaniei, dupa "modelul" Ungariei (din martie 1944). In Transilvania de Nord si de Est, anexata de Ungaria in septembrie 1940, a avut loc o deportare masiva a evreilor, intre aprilie si iulie 1944.
Conspiratia regelui Mihai I reuseste, maresalui Ion Antonescu este arestat la 23 august 1944.
De ce regimul comunist care se inscauneaza in Romania nu a dorit sa se cunoasca mai bine cele intamplate cu evreii
in anii 1940-1944?
In toamna lui 1944, opinia publica din Romania stia prea putin despre deportarile din Basarabia si nordul Bucovinei, ca si despre tragedia din Transnistria. Comunitatile evreiesti stiau, evident; dar ele abia reveneau in societate dupa izolarea in care, fortat, traisera. In octombrie si noiembrie 1944, "Romania Libera" publica unele articole. Dar cum cotidianul era vadit procomunist, iar cititorii sai in numar restrans, si aceste prime informatii publice au avut o circulatie redusa.
Procesele criminalilor de razboi (intre 14 mai si 13 iulie 1945) au insemnat un pas inainte in directia cunoasterii a ceea ce a fost. Primul proces (14-22 mai) - 38 acuzati, in mare majoritate militari de rang inalt - s-a concentrat mai ales pe represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Alte trei procese au cuprins pe cei ce administrasera lagarele si "coloniile" de evrei stramutati fortat in Transnistria. Informarea opiniei publice s-a facut cu retorica obisnuita a presei comuniste si afiliate: fapte relativ putine, toate amestecate in cuvinte si calificative violente. Asa incat cititorii - cel putin cei cu spirit critic - desluseau mai greu adevarul.
Dupa impunerea Republicii Populare Romane, politica oficiala a fost de a nu mai discuta de fel acest capitol al evreimii romane din anii 1940-1944.
Manualul "standard" pentru invatamantul mediu, dupa care au invatat cel putin 15 serii de absolventi, nu cuprinde nici o referinta; ca si cum dramaticile evenimente nu ar fi avut loc.
Observ ca in noul dvs studiu acordati un spatiu mare personalitatii sef-rabinului Alexandru Safran.
A fost o mare personalitate a evreimii romane. A facut tot ce a fost posibil si a reusit sa se vada cu maresalul Ion Antonescu. S-a intalnit cu Conducatorul statului chiar in septembrie 1940, apoi in toamna 1941, cand relateaza:
"Maresalul, dimpotriva, a sfarsit prin a accepta intalnirea. Odata ajuns in fata lui, emotia m-a coplesit. L-am implorat sa-i fie mila de cei in nenorocire, haituiti, alungati de la casele lor, si sa nu-i trimita la moarte. O clipa am crezut ca l-am impresionat, dar imediat s-a apucat sa tipe si sa profereze amenintari. Am incercat atunci sa-l calmez... A rosit, apoi a devenit brusc palid..."
A incercat, fara succes, sa obtina o ameliorare de la sotia Maresalului. S-a intalnit cu Patriarhul Nicodim. Dupa o primire initial rece "atmosfera s-a schimbat deodata in mod miraculos. El, (Patriarhul), murmura acum, jumatate pentru el insusi, jumatate pentru mine: <<Ce pot sa fac?>>. Am raspuns imediat: <<Puteti face foarte mult. Sunteti Patriarhul acestei tarii, aveti mari raspunderi si in acelasi timp o mare autoritate...>> A promis totusi ca va vedea ce s-ar putea face si ca va ramane in contact cu mine, ceea ce mi-a redat curajul..."
A ramas "in contact permanent cu Palatul Regal". Iata ce scrie el: "Am cautat sa iau legatura cu Regina mama. Femeie nobila prin inima si spirit, ea s-a aratat foarte emotionata de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor..." Insistentele Reginei, sprijinite de Patriarh, au dus, temporar, la o "incetinire a convoaielor...". Ulterior, ea a obtinut de la Mihai Antonescu "autorizatia de a trimite ajutoare compatriotilor nostri nenorociti". Alexandru Safran a reusit, prin mijlocirea Patriarhului Nicodim, ca ordinul de a purta steaua galbena sa fie anulat.
Dupa 23 august 1944, liderii traditionali ai evreimii-romane
au fost vanati de comunisti.
Ei au incercat sa reziste presiunii comuniste. Chiar din septembrie 1944, Filderman incepe o sustinuta campanie pentru repunerea in drepturi a evreilor, pentru indreptarea, cat posibil, a ranilor produse de politica antisemita oficiala din anii precedenti.
Dar regimul procomunist impus la 6 martie 1945, l-a ingradit si in cele din urma l-a indepartat pe dr. Wilhelm Filderman de la conducerea Federatiei Uniunii Comunitatilor Evreiesti. Dr. Filderman reprezinta Romania normala, democratica, pluralista, pe care regimul comunist urmarea s-o distruga. El a fost silit in 1947, ca si marele rabin Al. Safran, sa paraseasca tara.
La sedinta Biroului Politic P.M.R. din 14 ianuarie 1953 cand conducerea partidului a hotarat desfiintarea comitetelor minoritatilor etnice, Iosif Chisinevschi se exprima astfel: "Comunitatile (evreiesti) in tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de exploatatori, de spioni. Comunitatile au avut intotdeauna pe un Filderman si, de la exploatare si jefuirea oamenilor saraci in cimitire etc., pana la acte criminale de spionaj, acestea au fost in programul lor. De aceea - continua Iosif Chisinevschi - cred ca aici trebuie sa mergem ferm. Sa-i ia dracu, vor urla, dar pana la urma vor amuti, altfel vor dauna nu numai noua, dar si intregului lagar al pacii. Reducerea sinagogilor se poate face si nu va fi nici o plangere din partea populatiei evreiesti muncitoare... Asa cum nu ne e mila de preotii catolici spioni, asa sa nu ne fie mila de rabini si cantori."