Bataliile crestinismului timpuriu (XXXI):Montanismul

Miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Phryigia (provincie in Asia Mica), catre anul 156 d.Chr., montanismul a tulburat multa vreme Biserica primara, prin ideile sale apocaliptice, hiliaste si rigoriste, intr-o perioada in care aceasta se afla in plina confruntare cu gnosticismul. Istoricii Bisericii au observat frecvent ca montanismul reprezinta o reactie opusa in al doilea secol fata de gnosticism si marcionism. Cele doua curente amintite sunt privite ca miscari cu un caracter speculativ si intelectual, in timp ce montanismul este privit ca fiind mai subiectiv sau experimental si practic in caracter.
Intemeietorul sectei este Montanus, un neofit (nou aderent) in crestinsim, fost preot al zeitei Cybele. Pe la 156-157 (cf. Eusebius, pe la 172), Montanus a inceput sa profeteasca intr-un sat numit Ardabau, in partea cu Mysia invecinata cu Phrygia, probabil nu departe de Philadelphia. El sustinea ca Biserica a decazut, fiind influentata de lume, ca morala si disciplina ei au slabit. Montanismul apare ca o reactie contra acestei stari, readucand spiritul profetic si ideea Parusiei (a doua venire a lui Hristos) apropiate, a primilor crestini. Montanus era un vizionar care dorea sa pregateasca lumea pentru marele eveniment anuntat de el, facand din aceasta asteptare a venirii lui Hristos un motiv de trezire exceptionala a sentimentului religios, care a produs o surescitare bolnavicioasa. El a inceput sa predice sfarsitul lumii, coborarea Ierusalimului ceresc, imparatia de o mie de ani a lui Hristos cu dreptii, toate acestea avand sa se intample in apropiere de Pepuza si de Tymion, in Phrygia. (Urmarea a fost ca foarte multi crestini si-au vandut averile si
le-au pus la mijloc, adunandu-se infrigurati la locul si timpul prezis, tinand adunari si savarsind cultul sub cerul liber. In asteptarea noului Ierusalim, se produceau stari insotite de extaz. Fenomenul ceresc asteptat nu s-a produs, insa ideea si miscarea au prins.)
Montanus se socotea Paracletul (Mangaietorul) anuntat de Iisus Hristos (Ioan XV: 26), organul Sfantului Duh; el vorbea in numele si in locul lui Dumnezeu insusi, cand zicea : "Eu sunt Tatal, Cuvantul si Paraclet", "Nu un inger, nici un trimis, ci eu Domnul Dumnezeu am venit"; "Nu pe mine, ci pe Hristos il ascultati". Montanus pretindea ca revelatia Noului Testament nu este desavarsita, ci se desavarseste prin el, ca Paraclet, completand deci descoperirea facuta prin Iisus Hristos. Trebuie notat ca, in esenta, montanismul a avut tendinta de a sprijini ortodoxia crestina din al doilea secol, in special impotriva ereticilor gnostici. Cu toate acestea, devierile sau departarile lor au fost suficient de serioase in final pentru a provoca asupra capetelor lor cenzura clericala sau mustrarea oficiala a Bisericii primare. Sustinand ca abia in acea perioada istorica incepuse "Epoca Paracletului", activitatea propriu-zisa a Duhului Sfant in Biserica, Montanus cerea, asadar, redresarea disciplinei si a eticii Bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicand zilnic ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea pacatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfarsitului, cerea separarea Bisericii de lume, incuraja profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de Biserica, reusind sa-l castige, in anul 207, pe marele Tertulian (150-255 d.Chr.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de Biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de Biserica oficiala, din cauza numeroaselor harisme si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500, miscarea montanista a disparut.
(in episodul urmator: Hiliasmul. Alogii)

---

Despre autor: