Rareori pling la telenovele, greu ma emotionez la filme romantice si nu las niciodata sa-mi pice o lacrima la „Din dragoste". Totusi, ochii mi s-au umezit la multele imagini televizate de la pelerinajul de pe stadionul din Trivale. Ceea ce m-a emotionat adinc a fost sa vad oameni, pe care in mod normal nu mi-i pot imagina in posturi sentimentale, plingind ca niste copii. Sa-i vezi pe un Mircea Sandu sau pe un Mitica Dragomir cu ochii inlacrimati inseamna mult. Ca sa nu mai zic de acei pusti care sufereau ca si cum fusesera parasiti de un mentor spiritual. Vazind valul de emotie colectiva, te intrebi inevitabil ce a avut atit de special acest om. Sigur, a fost o vedeta a gazonului, un mester al driblingului, dar ceea ce cred ca a declansat marea iubire a romanilor pentru Dobrin a fost imaginea sa de om blind, care exprima bucuria jocului. Iar romanii au traditia speculativitatii, a taclalei, sint indispusi de pragmatism si iubesc la nebunie gratuitatea artei, fie ea chiar si cu balonul rotund. O declaratie a unui fost camarad al lui Dobrin a comprimat toata drama. Printre suspine, omul a spus o vorba mare: „Domnule, draga, pe vremea comunismului, el a fost singura noastra bucurie". Intr-adevar, in timp ce imaginile alea alb-negru, asezonate cu comentarii facute din virful limbii de lemn, respira comunism, alura si driblingurile lui Dobrin ies in evidenta ca niste disidente artistice colorate pe un maidan cenusiu.