Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritata plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunostinta cazul pareau obsedati de ideea de a-l face cat mai credibil, prin amanuntele oferite. Nici acum n-am sa inteleg de ce atata grija pentru credibilitate. Sa ascunda ea cine stie ce vinovatii si complicitati?

N-am avut niciodata puterea sa contemplu suferinta. Iar cand cei incercati de ea imi erau cunoscuti ori chiar rude, as fi dat orice ca sa nu-i vad in clipele in care ii incerca durerea. Un asemenea cosmar a fost pentru mine povestea mortii violente a celor doi prieteni, cantaretii iubirii, regasirii si mortii, Doina si Ion Aldea Teodorovici.


ULTIMUL DRUM. Nu spun o noutate, reamintind ca Doina si Ion au plecat din casa mea, in acea seara, spre locul mortii. S-au vazut cu fiul meu, Andrei, cu care Ion a aranjat un imprumut derizoriu, pana la marea lovitura pe care isi propusesera si erau siguri ca o vor da, chiar din aceasta venind caracterul urgent al plecarii. Asadar din casa mea a inceput ultimul drum. Coincidenta face ca tot in casa mea sa fi ajuns prima veste despre cumplitul accident. Regretatul general Ion Eugen Sandu a primit de la Politia Ialomita, in zorii acelei zile de octombrie, informatia ca doi cetateni ai Republicii Moldova au fost zdrobiti langa Cosereni, intr-un accident de circulatie, in cursul noptii. Cu surprindere, generosul general a citit adresa de pe actele lor de identitate: Strada Dionisie Lupu, nr. 84, si a telefonat sa se intereseze de ciudatenia privitoare la adresa, unde el stia ca sta familia Adrian Paunescu. Din nefericire, nu era o greseala. Basarabeanul care purta pe pasaportul sau numele rusificat de Ivan nu era altul decat Ion Aldea Teodorovici. Murisera si el, si Doina.


INTELESURI. La 15 ani de la acel groaznic moment, incerc sa deslusesc in tot acel incalcit, nedeslusit cosmar, cateva intelesuri. Imi apare limpede, acum, faptul ca marii artisti, plecati cu masina unui strain, in plina noapte, erau impinsi din spate de saracia in care traiau si de incapacitatea autoritatilor bucurestene de a le oferi un minimum de conditii de viata, in asa fel incat sa nu-i oblige sa alerge dupa himera unei afaceri compensatorii.


ADEVÃ…RURI AMARE. Nu ar trebui sa uitam, de asemenea, climatul de confuzie creat in jurul lor. Erau si oameni care ii iubeau. Unul dintre ei sunt chiar eu, astfel explicandu-se adresa de pe actele lor, la mine acasa, toti oameni de cultura si arta basarabeni veniti in 1990 purtand pe buletinele lor, cu voia mea, desigur, adresa Dionisie Lupu, 84. Dar pe Doina si Ion nu au vrut sa-i ajute decat putini oameni: Alexandru Barladeanu, Vintila Matei, Ion Iliescu, Virgil Magureanu, Mirabela Dauer, Nicolae Badea.


"RUSII Ã…STIA DOI". Nu-mi pot reprima, nici acum, revolta pentru toate dejectiile aruncate impotriva acestor divini soli ai iubirii, de catre tot felul de turnuri de control ale otravii disolutiei si perversiunii. Cum nu i-au facut si pe ei si pe Grigore Vieru, ticalosii damboviteni: bolsevici, comunisti, kaghebisti, spioni! Chiar oameni cinstiti cadeau prada automatismelor mizerabile ale epocii si ma intrebau: rusii astia doi se muta la Bucuresti?


O alta actiune de forta impotriva lor venea dinspre dreapta politica, reprosandu-li-se direct sau indirect ca nu-l injura pe Iliescu si ca nu participa la actiunile destabilizatoare de la Bucuresti, asa cum o facusera la Chisinau. Ce conta emotia pozitiva care ii cuprinsese pe Doina si Ion la Bucuresti simtind in jurul lor tara?


AMENINTATI. Intentionat, nu insist asupra terorii care s-a dezlantuit impotriva lor la Chisinau, de unde plecau spre Doina si Ion jigniri, calomnii, amenintari cu moartea. Aceasta reactie, in ciuda neomeniei care sta la baza ei, poate fi, totusi, explicata. De ce insa toata mizeria potrivnica lor, la Bucuresti? Mai trebuie cautate motive in plus, ale dezunirii noastre? Nu sunt destule toate aceste afronturi, toate aceste ofense, toate aceste campanii denigratoare, ca Prutul sa se adanceasca, pana-n lava pamantului, intre noi?


Nu mai sunt, fireste, nici eu la inceputul vietii. Incep sa inteleg, atat de tarziu, totusi, ca un kilogram de otrava atarna mai greu decat un kilogram de petale de trandafir. Toata tineretea am crezut invers. Ma imbata iluzia ca un fulg de ninsoare trage mai mult in cantarul lumii, decat o canonada de noroi. Toate relele care s-au construit, pe ambele maluri ale Prutului, impotriva celor doi lunatici miri, au reusit sa le amarasca si sa le innegureze viata cu mult mai multa forta de inductiune decat iubirea solara si solidaritatea fraterna a miilor si miilor de romani care ii ascultau si si-ar fi dat ani de viata pentru ei.


ISTORIE. In putinul timp dintre momentul cand ne-am cunoscut si momentul cand ei au murit, nu am apucat sa scriem decat trei cantece si sa participam la cateva momente de istorie, umar langa umar. Nici acum nu e vremea evocarilor totale. Dar dumul nostru comun pe frontul din Transnistria, in mai 1992, ramane un fapt semnificativ al biografiei fiecaruia, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei si Adrian Paunescu. Asa cum, nu avem ce face, propria noastra lucrare, "Maluri de Prut", e mai durabila decat noi: "Curge Prutul intre noi si plange/ca ni-i greu si lui la fel i-i greu/la un val de apa, trei de sange/bietul Prut uitat de Dumnezeu. /Lumea se mai stinge, se mai naste/E ghimpata sarma dintre frati/Vom avea si noi o zi de Paste/Hai, romani, din moarte inviati...". Atunci cand am scris cantecul, nu stiam ca va veni curand momentul in care la ei doi, la Doina si Ion, cazuti absurd intr-o zi de octombrie a ultimului deceniu al veacului trecut, ma voi referi in primul rand, prin rugamintea: "Hai, romani, din moarte inviati!".