A fost un timp, prin anii a€™90, cand eram legati trup si suflet de Fondul Monetar International. Caci ne dadea imprumuturi in valuta intr-o vreme in care Romania nu avea acces pe nici o piata internationala. O intrebare era obsedanta atunci: "Cand vin banii de la FMI?"a€¦ Apoi, dupa ce ni s-au deschis portile pietelor externe, prin a€™96, de la FMI aveam nevoie de unda verde. Nimeni nu se grabea sa imprumute fie statul roman, fie companii romanesti, decat dupa ce apareau comunicatele in care se mentiona ca am facut progrese. In tot acest timp, atitudinea noastra a fost inconstanta. Veneram FMI-ul cand ne imprumuta bani ori ne elibera certificate de buna purtare si il huleam ori de cate ori exercita o supraveghere severa a economiei, cu extensie in intreaga societate. Fiindca ne tinea din scurt, cerandu-ne continuu sa nu depasim plafoanele nici la deficitul bugetar, nici la deficitul de cont curent, nici la inflatie si nici la salarii, chiar daca ne alegeam cu un PIB modest.


Ar fi insa o exagerare sa scriu astazi ca romanilor le facea placere sa murmure cantece antifemeiste. N-au facut-o nici atunci cand a rasunat corul cel mare al criticilor FMI-ului; un cor international, avand ca solisti cativa monstri sacri ai finantelor si diplomatiei mondiale, cu deosebire dupa explozia crizei financiare din a€™98-a€™99. Totusi, au fost si la noi voci - unele puternice - care au vibrat satisfacute la o intrebare adresata pe alte meleaguri: "A ajutat FMI vreo tara sa-si redreseze economia?". Fara sa fie luate in seama nenumaratele statistici din care reiesea un adevar semnificativ: acela ca la FMI apeleaza, indeosebi, tari ale caror economii si-au neglijat timp indelungat bolile, pana cand au fost atinse faze dintre cele mai grave. Pretentiile acestor tari au fost insa intotdeauna mari. Ele cereau sa le fie inzdravenite intr-atat economiile, incat sa poata alerga in curse de fond si sa le castige. Aparatorii FMI-ului aveau insa un cu totul alt punct de vedere: ei sustineau ca succes, in astfel de cazuri, inseamna salvarea acestor economii de la prabusire si invatarea lor sa mearga in carje. Si au fost multe tarile ce au fost invatate sa mearga ajutandu-se de carje.


Pana la un punct, cazul Romaniei s-a dovedit a fi aproape identic cu al acestor tari. Fiindca si economia noastra a suferit de boli neglijate multa vreme, unele foarte grave. Boli cu o istorie dramatica. Pe unele nu le-am recunoscut ani indelungati, desi erau evidente. Pe altele, desi le-am recunoscut, fie ca le-am tratat cu indiferenta, fie ca nu am dus tratamentele pana la capat. Ce ne despartea insa de tarile mai inainte amintite? In primul rand, o anumita natura a economiei romanesti, un soi de imunitate ce a ajutat-o sa supravietuiasca uraganelor produse de masuri luate adeseori "dupa ureche", fara nici o respectare a legitatilor rationalitatii. O alta economie, chiar in tari cu piete normale, ce ar fi fost nevoita sa suporte atata risipa, atata dispret pentru performanta, atata lipsa de preocupare pentru eficienta si productivitate, fara indoiala ca s-ar fi prabusit definitiv. Economia romaneasca, in schimb, dupa cativa ani de prabusire, a inceput sa umble in carje si chiar sa prinda ceva viteza. Am dovedit astfel ca avem ceea ce multe tari de pe aceasta planeta nu au: o oarecare vitalitate. Acolo unde s-a manifestat si vointa de a reusi - iar cazurile nu sunt deloc putine, caci nu toata economia romaneasca umbla in carje - , au aparut si performante, si bani, si eficienta.


Din nefericire insa, o foarte mare parte a economiei pare a se simti bine in carje. Am in vedere economia celor care au placerea sa-si petreaca viata in infirmerie: locul unde se administreaza calmante si se prelungeste somnul. Pentru ca ei nu accepta ca bolile economiei romanesti sa fie tratate in spitale moderne, cu mijloace radicale, care ne-ar scapa de carje.


a€¦ Asadar, intr-un moment de rascruce, cand toate pietele externe de capital erau inchise pentru Romania, desi nu aveam datorie externa, am chemat FMI-ul, am solicitat asistenta si bani, am incheiat cu aceasta institutie financiara mai multe acorduri, fara sa reusim sa le ducem la bun sfarsit pe toate. Si pentru ca FMI-ul punea unele
conditii - "Nu mariti salariile fara productivitate!" Sau: "Nu umflati deficitul bugetar fara finantare neinflationista!". Ori: "Daca nu puteti spori exporturile, n-aveti alta sansa de a echilibra balanta de plati decat restrangand importurile?" - ne-am trezit obsedati de o intrebare greu de inteles: "Mai avem nevoie de FMI?"... Ce alta interpretare ar putea avea, acum, intrebarea decat aceea ca, speriati de criteriile de performanta pe care aceasta institutie ni le impunea, voiam sa scapam de rigori si sa ne lafaim in somnolenta?!


Acum, in Uniunea Europeana, formal FMI-ul nu este pentru noi altceva decat este pentru Franta, Germania sau Suedia. Numai ca noi, fata de tarile amintite, inca ne mai confruntam cu nenumarate probleme inca nerezolvate. O schimbare importanta nu mai poate fi amanata. Iar rolul pe care l-a jucat multi ani Fondul Monetar International, acela de supraveghetor al economiei romanesti, trebuie sa fie luat acum de un "FMI" suis-generis; un sistem de autocontrol rational care se naste deja in noi. Numai ca se naste incet si in dureri mari.