Vineri, 26 octombrie, ora 7.20. Nicolae Dobrin se stinge pe patul de spital al orasului pe care nu l-a tradat niciodata, luind cu el in mormint regretele driblingurilor niciodata realizate la Mondialul din Mexic, raspunsul nestiut la "ce-ar fi fost daca" el s-ar fi ratacit printre bagajele lui Santiago Bernabeu sau pe strazile Madridului in 1972, dar si infantilele dileme ale unei prese tot mai tabloidizate, grabita sa-si aroge cu majuscule "exclusivitatea" asupra decesului sau: "Hagi este cel mai mare fotbalist al Romaniei sau Dobrin?".

"Dobrin are o nonsalanta care farmeca. Daca vreti, el este un crai de Curte Veche care se decide sa coboare de pe un ring de rock, pentru a aduce in memorie valsul, fracul si crinolina... Acest crai descins pe un ring de rock este si un gentleman al gazonului. El nu stie (sau nu intelege) sa loveasca. El nu stie sa-si fringa linia printr-un efort inestetic. El nu stie sa arunce o minge in tribune. El nu accepta, din pudoare, gindul ca spectatorii l-ar vedea schimonosit de durere, cu glezna intre miini", scria regretatul Ioan Chirila despre omul care, cu citeva ore inainte de ultimul drum, comenta victoria echipei sale in meciul cu Jiul Petrosani chiar daca la capataiul sau, de dimineata, preotul ii daduse crestineasca impartasanie. Medicii de la Spitalul Militar din Bucuresti il trimisesera inca de marti sa moara linistit acasa, la Pitesti, cancerul la plamini fiind mult prea avansat pentru a mai lasa loc de minuni.

Dobrin a inceput sa bata mingea pe cind fotbalul era o breasla si nu industria de acum. Poate conturile sale ar fi aratat altfel daca se nastea intr-o alta perioada, dar poate Printul din Trivale s-ar fi transformat intr-un robot care sa nu aiba nimic in comun cu legenda de astazi. Batea mingea pe malul Argesului, pe vestita Maracana a Pitestiului, linga casa parinteasca de pe Strada Gheorghe Sincai. Vorbe despre pustiul desirat care jongla cu mingea dumnezeieste au ajuns si la urechea antrenorului Leonte Ianovschi, care s-a dus intr-o zi sa vada minunea. "Am lucrat in viata mea cu mii de copii, am fost prin toata tara si am avut ocazia sa cunosc multi baieti foarte dotati, dar un asemenea element ca Dobrin, atit de exceptional inzestrat, nu mi-a fost dat sa intilnesc. Era uimitor, credeti-ma", marturisea Ianovschi in cartea "Istoria fotbalului argesean", scrisa de Sebastian Tudor.

La 14 ani si ceva, pe 1 iulie 1962, avea sa debuteze in prima divizie, jucind pentru Dinamo Pitesti. A intrat la pauza, a marcat un gol si de atunci a inceput sa se vorbesca altfel despre el. La nationala de juniori, Ilie Oana povesteste ca, dupa un meci, Federatia Italiana i-a oferit pe loc 200.000 de dolari pentru pustiul care trecea fara probleme de "catenaccio".

"Dobrin a transformat pasiunea noastra pentru fotbalul spectacol intr-un adevarat drog", spunea si Titi Teasca despre "Giscan". Un drog a fost si pentru Santiago Bernabeu, presedintele din acea perioada al lui Real Madrid, care a plecat in 1972 de la Pitesti nedumerit de ce milioanele sale nu pot sparge cortina de fier. "Omul cu trabucul", cum aparea spaniolul descris in presa vremii, avea o virsta si obisnuia sa mearga tot mai rar cu echipa in deplasare. Pentru Dobrin, a acceptat sa-si schimbe tabieturile, venind in neprimitoarea Romanie de atunci. Intrebat cum a construit imperiul Real, Bernabeu ar fi raspuns, marturia sa fiind consemnata in cartea "FC Arges Dacia - 45", scrisa de Traian Ulmeanu si Constantin Anghel: "M-am apucat sa scriu si eu o carte, indemnat de prieteni. Istoria clubului. Am si asternut citeva pagini, dar n-am mai putut continua. Mi-am dat seama ca nu pot sa spun adevarul. Sa stiti ca oamenii care se ocupa de fotbal vor ajunge in iad. Acolo le este locul".

Comentariile sint de prisos. Cert este ca Dobrin nu a fost lasat sa mearga la Madrid decit pentru meciul cu Real din Cupa Campionilor. A fost 2-1 in Trivale pentru argeseni si 3-1 pentru spanioli pe arena care acum poarta numele lui Bernabeu. A mai fost o incercare, la retragerea lui Gento, pe care a povestit-o insusi Dobrin in cartea amintita: "Bernabeu venise sa trateze cu autoritatile legitimarea mea, dar nu mi s-a dat voie sa joc in strainatate. Pentru jubileul lui Gento, am plecat la Madrid doar cu Puiu Rapaport. In ziua jocului, stadionul era plin. Gento era iubit. In prima repriza am jucat la Real, mijlocas stinga. Extrema era sarbatoritul. Ii dadeam toate mingile, asa fusesem sfatuit. Imi iesea totul: stopuri, pase scurte, pase lungi, lifturi. Ce mai, totul. Ma simteam bine. Atmosfera era extraordinara. Publicul, simteam, incepea sa ma considere mai aproape. Ma simpatiza din ce in ce mai mult. Imi amintesc cum au scris ziarele a doua zi: «Am venit sa-l vedem pe Eusebio si l-am vazut pe Dobrin»".

Intr-adevar, cotidianul "Marca" scria "Dobrin, el major", iar concurentul "AS": "Dobrin fue magnifico". Finalul a fost insa trist pentru cariera lui Dobrin, dupa cum tot el a povestit: "Mi s-a propus sa ramin. Ma asteptam la propunere. Am avut o singura discutie cu Bernabeu. Ma bucuram de multe conditii, dar deveneam un transfug. Imi spuneau ca vor interveni pentru aducerea familiei. Mi se mai propusese sa ramin si-n Germania, si-n Italia. Danut, baiatul nostru, avea 5 ani. N-am ramas si n-am de ce sa comentez".

"Dobrin n-a facut niciodata parte din tactica mea de joc. Pai, ce era sa spun? Ii ziceam sa se duca unde vrea el si sa faca ce stie ca e mai bine. Si chiar cind avea o zi mai proasta, tot facea trei faze de poarta, pentru ca Dobrin nu juca dupa reguli", il caracterizeaza si Florin Halagian.

Nu la fel de generos cu pitesteanul a fost selectionerul Angelo Niculescu la Mondialul din Mexic. Jucatorul care pusese piciorul la calificarea nationalei dupa 32 de ani la un turneu final, marcind decisiv in poarta Portugaliei lui Dimas, n-a apucat sa joace nici un minut. Explicatii au fost multe, de la un boicot al jucatorilor, din cauza banilor pierduti la poker, pina la acte de indisciplina sau neverosimilele "neadaptare la clima" si "incapacitate la efort".

A fost doar un episod. Mai tirziu, a fost in pericol sa-si piarda un picior, acelasi la care fusese operat, dar a scapat parca pentru a desena terenul la celebrul meci cu Dinamo din sezonul 1978-1979. FC Arges se lupta pentru titlu cu Dinamo Bucuresti, iar meciul decisiv pentru desemnarea campioanei a avut loc pe 24 iunie, pe stadionul Dinamo, chiar intre cele doua combatante. Argesenii au cistigat la limita, cu 4-3, gratie unei reusite in ultimul minut a lui Nicolae Dobrin, care anterior pasase decisiv si pentru alte doua goluri. Arbitrul de centru al acelui meci, Otto Anderco, a aratat sase minute de prelungire in incercarea, conform argesenilor, de a-i ajuta pe dinamovisti sa cistige jocul si campionatul in acelasi timp.

Ar mai fi duelul cu Kempes de la Valencia, in urma caruia a ajuns direct la nationala lui Stefan Kovaci ("Poti sa vii mine?, i-ar fi zis selectionerul, iar la meciul care a urmat cu Iugoslavia, 3-3, a dat doua pase de gol pentru Sames, cel de-al treilea gol fiind marcat de Iordanescu din penalty), "darurile" grecilor din 1978, meciurile cu Toulouse. Ar fi multe de scris despre legenda Dobrin, despre acest, vorba lui nea Vanea, "crai de Curtea Veche" care isi poate permite sa ne arate cum se valseaza pe un ring cu indracite ritmuri rock. De spus, oricum, au inceput deja sa se spuna prea multe. Nicu Vacaroiu, parlamentar de Arges, s-a simtit dator sa se produca, iar Mitica Dragomir, nici mai mult, nici mai putin, si-a proclamat prietenia cu Dobrin. Sa lasam eroii sa se odihneasca in liniste.

Dobrin la nationala

Un interviu cu Dobrin din 1993

Dobrin si Eusebio