Dobrin, poveste fara sfarsit

Primii ani, traiti intr-un decor de basm argesean, nu departe de Florica Bratienilor. Si aproape de Pitesti. Peisaje de vis, pasari, animale, Bobi, catelul alb inflorat, mama, bunica, matusile, sunt primele franturi de memorii. Iar primele amintiri sau trezirea la constiinta sunt despre Eminescu si Dobrin. Chiar asa. Nu doar pentru ca amandoi sunt despre poezie. Asta aveam sa aflu mult mai tarziu. Ci, mai ales, pentru ca sunt despre puritatea copilariei.
Despre amandoi m-a informat unchiul meu Jean, fiul lui Ioan, fratele mamei, caruia ii datorez prima amintire a vietii, anume, "Luceafarul" lui Eminescu, pe care mi-l spunea si mi-l repeta, si cu asta am invatat ca exist. A doua amintire a fost despre un personaj fabulos. Asa mi se parea, dupa cum imi povesteau despre el unchiul, bunicul si tata. De la primul am deprins patima stelista, dar si mirarea ca se poate intampla ca fotbalistul cel mai mare din tara sa nu fie, totusi, de la Steaua. Ci de la "FC Arges". Cu care tinea bunicul. Fost detinut politic pentru ca era liberal. Ca sa ma convinga de faptul ca exista, cei trei m-au dus pe stadionul "Trivale" din Pitesti.
Si l-am vazut. Era real. Ma uitam la el ca la un fenomen natural: mare, munte, copac. Am iubit mereu Steaua, dar frumusetea fotbalului a fost pentru mine revelatia Dobrin. Era singurul pe care nu ma puteam supara ca batea Steaua. Sau ca facea egalitate pe Ghencea. Cum sa te superi pe vant ca bate? Si acum regret ca n-a fost in copilaria mea la Steaua un trio imbatabil, Dobrin-Dumitru-Iordanescu. El ramanea la Argesul lui. Nici la Dinamo nu mergea. Era ca si cum si-ar fi tradat constiinta.
Si cu asta ajungem de la fotbal, direct la caracter. De la spectacol pentru oameni, la exemplu de om. Si la o poveste despre poporul roman. Care da cu piciorul. Si despre regimul comunist. Care a distrus milioane de destine. Macar cand moare cineva atat de meritoriu, ii datoram sinceritate. Oricat de dureros ar fi pentru unii. Din categoria Iudelor talentate si mereu foarte bine cotate. In aceasta lume. La Campionatul Mondial din Mexic, Dobrin n-a jucat din cauza mafiei dinamoviste. Sau securiste. Intelectualii Lucescu si Dinu. Si antrenorul Angelo Niculescu. Trebuie sa fii tampit ca popor sa ai un geniu ca Dobrin si sa nu-l pui in valoare.
Dobrin a fost fotbalistul fenomenal al Romaniei. Daca el avea sansa lui Adi Mutu si Gica Hagi, era pe Himalaya. Nu a avut-o. A trebuit sa intruchipeze povestea romanului cu har care n-are voie sa reuseasca pe plan mondial. Pentru ca e impiedicat din interior. Nu e lasat nici sa reprezinte Romania, nici sa-i faca gloria jucand la Real Madrid. Dar nu isi vinde sufletul. Ramane fidel valorilor simple si pure in care nu inceteaza sa creada, ca intr-o poveste fara sfarsit. Despre credinta, si fidelitate, si iubire. Despre tot ce conteaza.
Dobrin, fiul unei familii modeste si pline de bun simt. Orfan de tata din copilarie. Doritor nu de glorie, ci sa aduca bucurie, jucand fotbal asa cum faci dragoste. Un exemplu nu doar pentru fotbalistii de azi care au totul la indemana si adesea dau cu fita-n talent, ci pentru toti romanii. Nici un fault. Nici o iesire nesportiva. Doar o inepuizabila iubire. Coposu al sportului romanesc. N-a facut decat sa se dedice fotbalului. Curat. Dumnezeu sa-i faca lina calea spre lumina! O merita din plin.

---

Despre autor: