SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
In toamna lui 1989 am oftat si am dat o caruta de bani pe un videorecorder la mana a doua sau poate a treia. Toate filmele pe care le vazusem pana atunci sambata de sambata, vreme de doi ani, in familia unui prieten fusesera proaste. Imprumuta omul cate zece, dar nu reuseam sa ducem nici un film pana la capat, fiindca la un moment dat unul din invitatii la sedinta de video striga: "Ajunge! Vrem altul si mai tampit!", iar gazda, care era o persoana foarte indatoritoare cu oaspetii, punea in aparat alta caseta si mai stupida.Aveam asadar toate motivele sa nu-mi cumpar video.


Totusi, mi-am luat unul de la un poet al zilei, care trecea drept un ins special, pe cat de stilat, pe atat de cultivat. Stilat, stilat, dar m-a prostit vanzandu-mi un video reparat si ras-reparat, la care n-am apucat sa vad nici macar un film de Doamne ajuta, fiindca a venit razmerita din decembrie si toata povestea cu casetele traficate de bisnitari si de fotbalisti s-a dezumflat. Vina era a mea, ca nu rezistasem presiunii opiniei publice din subteranul epocii si-mi bagasem toate economiile intr-un lucru care nu-mi trebuia. Daca tin insa cont de faptul ca dupa asta nu mi-am mai cheltuit niciodata atat de aiurea banii, se poate spune ca n-am platit aparatul, ci lectia de viata.


Pe poet nu puteam sa-l urasc, pentru ca nu-mi varase rabla pe gat. Puteam cel mult sa sper ca-l va pedepsi Dumnezeu pentru rapacitate si lipsa de consideratie fata de un coleg. Si  asteptarea mi s-a implinit curand. N-a mai apucat sa se bucure de banii mei, deoarece a murit. Nu suferea de nimic, nu era internat intr-un spital, iar in afara de rugaciunea prin care ii ceream Celui de Sus sa-l pedepseasca prin mijloace specifice, pentru ca ma pacalise, nu era amenintat din nici o parte. Totusi, a patit-o si nu oricum, ci uitandu-se la film, la un video. Prietenii si admiratorii, care l-au insotit pe ultimul drum, i-au dat mortii o aura magica. Pasamite aceasta fusese ultima manifestare a unui destin paralel, de negustor intru cele profesionale. "Domnule - mi l-a laudat un alt poet - , fara cafeaua de contrabanda, pe care o cumparam de la el, as fi fost un nimeni. La bani n-avea mama, n-avea tata, dar macar iti dadea marfa, nu gunoi. Gaseai la el tot ce-ti trebuia pentru inspiratie!".


La promptitudinea cu care Divinitatea imi onorase rugamintea, ar fi trebuit sa ma simt vinovat de sfarsitul lipsit de stil al poetului. Dar, cum la fel de bine putea s-o sfarseasca dupa un dezmat solitar cu whisky, intoxicat cu cafea, sugrumat intr-o pereche de blugi prea stramti sau alunecand in baie pe un sapun "Fa", m-am gandit ca probabil si alti inspirati se adresasera Atotputernicului, sa-l pedepseasca pentru lacomie. Si ca, excedat de multimea cererilor, Acesta luase masuri. A fost pentru prima si ultima oara cand mi-am permis o colaborare la un nivel atat de inalt. Iar, cum traficului paduchios cu videorecordere i-a urmat imediat cel barosan, cu masini furate din Vest, sentimentul de culpa mi s-a prescris de la sine. Cu anul de gratie 1990 intram si noi, romanii, in hora marilor pacaleli si a tranzactiilor cu adevarat oneroase.