Lumea ii spune "curul pamantului". Pe harta apare marcat ca Tufanu cu Icoana. 350 de suflete traiesc aici, departe de orice urma de civilizatie. Impletesc maturi din nuiele, pe care le vand pe un pumn de malai. Femeile nasc in caruta, iar copiii invata intr-o magazie de lemne. Peste deal, primarul lor huzureste in ditamai viloiul si se plimba cu un Audi de ultima generatie.


Lasi Pitestiul in urma si cotesti la dreapta, spre Campulung Muscel. Apoi, faci la stanga spre Micesti si purcezi la drum. Unul despre care nu stii nimic. Dupa cativa kilometri ulita se infunda. In fata ta se iteste un rau. Localnicii ne spun ca nu aici se termina curmatura, ci mult mai sus. La Tufanu cu Icoana. Ne luam inima in dinti, calcam cu atentie acceleratia si o luam in sus, prin mijlocul raului. Alta cale nu exista.


JUNGLA. Tinta noastra este catunul Tufanu cu Icoana din satul Pauleasca. Apartine de comuna Malureni, vestita pentru oasele de dinozaur gasite in zona. In fapt, comunitatea de acolo, aveam sa descoperim, a ramas ancorata in vremuri demult apuse. Dupa patru kilometri parcursi dam de cateva corturi. De tigani. Ajunsesem in punctul "la Tabara". O piranda ne intampina cu un salut de bun venit: "Sa-mi lingeti p...a!". Lucruri normale pa€™aici. Urmeaza inca trei kilometri de cosmar. Un adevarat amazon mioritic trebuie parcurs ca sa dam de ultima farama de necivilizatie din UE. Zeci de porci si vitei se plimba in voie pe albia raului care nu exista pe nici o harta. Pe pseudodrumul care duce spre "curul pamantului". Brusc, in fata apar colibe "zidite" din lanteti de arine si lut. Carutele cu coviltir, in stil western, sunt aruncate alandala pe coclauri. O multime de puradei incepe sa alerge dupa noi. Este, pentru ei, prima masina pe care o vad in viata. Drumul se termina in fata singurei constructii albe. Nu este biserica, pentru ca asa ceva nu exista. Este scoala.


INDIENI. Cascam ochii in jur si incercam sa ne dam seama unde am ajuns. Daca micutii care se zbenguie cu picioarele goale prin apa si noroi au vazut cum arata o pereche de pantofi. Daca civilizatia a avut vreodata un contact direct cu acest colt de lume. Daca ar ateriza un avion aici, cum l-ar percepe? Daca... Urcam dealul si intram in scoala. O doamna, incaltata in cizme cu care mergem in week-end la pescuit, preda citirea la sapte copii. In curte, lumea se stransese buluc: "Haiiii. A vinit televiziuneaaaaaaa!". Cu mic, cu mare, satul este la picioarele noastre. Cu catel, cu purcel, cu tot. Si incepe nebunia. Protestele curg pe banda rulanda: "Asa traim noi. Ca indienii. Asa ne-a lasat Dumnezeu si asa ni se spune ca trebuie sa fim. Nimeni nu ne baga in seama. Cu un an in urma, patru da€™ai nostri au ramas fara colibe. Le-a luat apele astea. Constatam ca de la momentul nasterii pana la socotelile cu Dumnezeu oamenii astia traiesc salbatic. Femeile nasc in caruta, moasa satului leaga cordonul ombilical al fatului cu sfoara de la panza de cort, lemnele se cioplesc cu custura, iar gatitul se face la tuci, pe piatra si cu uscaturile din padure. Aici politia nu urca decat sa aresteze de multe ori pseudo-infractori, popa nu vine decat sa ingroape si pocaitii sa-i ademeneasca cu... fotografii, in cultul lor.


MAGAZIA DE LEMNE. Se termina ora de citire. Iese si invatatoarea. Altminteri, daca ai intalni-o pe strada, ai crede ca este femeia de serviciu, de la WC-ul din gara. "Va rog sa ma scuzati. Astea sunt conditiile de aici. Ne este foarte greu sa ne facem treaba, venim kilometri intregi prin mlastina ca sa-i invatam carte pe copii", se scuza Mariana Voicu. E singurul intelectual din zona. Ba nu, "mai suntem al lu Geamanaa, al lu... in total 4-5 care stim sa cetim", se revolta orgoliul unui localnic. Suntem invitati in scoala. Intram intr-o camaruta de 3x4 metri patrati. O tabla, zece banci, lemne si doua stive mari de cutii troneaza in interior. "Este jenant sa vorbim de ce e aici. Sincer, nu vreau sa am probleme", spune doamna Voicu. Usor, usor limba se dezgheata. Problemele sunt expuse. "Cutiile astea contin programul guvernamental «lapte si corn pentru elevi». O data pe luna ne sunt aduse si le tinem aici. Le dam zilnic la copii. Lemnele (n.r. - pune capul in pamant) sunt pentru ca... aici e si magazia de lemne. Aici ar trebui sa fie si gradinita. Ca sunt vreo 45 de copii care ar trebui sa vina la gradinita. Dar nu e educatoare, nu e spatiu. Copiii astia habar nu au ce este o gradinita." Afara, Sandu se zbenguie in noroi. Elena si Denisa i se alatura rapid intr-o joaca numai de ei stiuta. El are 6 anisori. Ele au 3 si, respectiv, 5 ani. Ar vrea la gradinita, dar "nu stim ce este aia". Lumea acuza primarul. Pe Sandu Cristescu. "Are viloaie mare, masina la fel. A fost perceptor si isi permite. Pe noi nu vrea sa ne ajute cu nimic. A zis ca ne face scoala, ca a bagat 300 de milioane sa repare darapanatura asta. Pai, casa asta nu face atatia bani nici daca o construieste din nou", acuza unul dintre "intelectualii" satului. Are dreptate. Cel putin asa ne face ochiul sa credem. Problemele legate de invatatura nu se opresc aici. "Clasele V-VIII se fac peste deal, la Badiceni. Copiii merg zilnic cate opt kilometri dus, opt intors prin padure. Iarna le facem poteca prin zapada cu caii. Sa invete sa scrie o cerere cand vor fi mari. Ei trebuie sa ajunga la scoala la ora opt. Nu au cum sa faca asta. Ajung cam pe la noua. Si sunt dati afara de director, care le spune: Plecati dracului de tigani nenorociti de aici!", acuza tatal unuia dintre acesti copii napastuiti.


TROCUL. Pentru acesti sateni, a vorbi despre bani este similar cu a vorbi despre lucrurile sfinte. "Ajutor social nu mai luam de vreo trei luni, traim doar din alocatia de 25 RON/copil. Mai vindem maturi din nuiele. Jos, in Micesti. Dam doua maturi si luam un borcan de malai. Vrem sa muncim si noi. Unde sa o facem?" Revolta satenilor ia amploare. Acuzele se inmultesc. "Crestem porcii astia. Noi nu avem pamant, nu avem nimic. De Craciun taiem cate un grasun. Daca Ion nu are, ii dau eu. Si imi da grasunul inapoi cand are. Asta este viata, asta ne da aia de la conducere." Nea Nicolae tocmai apare la sfat. Vine de la "trebunal. Ca am fost acolo din cauza nenorocitului de padurar. El fura lemne cu caruta si le vinde. E pe mana cu politia. Apoi vine in sat si ne pune sa semnam diverse hartii. Noi nu stim carte si ne pacaleste. Apoi ajungem la trebunal. Ca hoti! Pai, ce sa facem noi cu lemnele si unde sa le vindem in saracia asta? Noi mai luam vreascuri pentru foc". Tot Nicolae lanseaza o alta acuza la adresa padurarului: "Copiii se joaca prin padure. Uneori aduna ciuperci. Ei nici nu au unde sa se joace in alta parte. Nenorocitul asta mai trage cu pusca dupa ei. Bine ca pana acum nu a nimerit pa nici unul". Lasam in urma un catun despre care cei de acolo spun ca ar fi blestemat. De cine si de ce nu stie nimeni.


BOIER MARE. Vinovat principal in viziunea satenilor, si nu numai, din Tufanu cu Icoana este primarul Alexandru Adrian Cristescu. Pentru cei 350 de oameni din acest catun, primarul reprezinta ima-
ginea candidatului la sefia locului, care "vine pe la noi o data la patru ani si ne promite marea cu sarea si apoi dispare. Avem un consilier local aici, in sat. Dar ce putere are el?". Incercam sa aflam ce fel de om este primarul, ce poate face sau ce nu face pentru respectiva comunitate. Ajungem la Primarie, la Malureni. "Domnua€™ primar tocmai a plecat.


S-a dus acasa", ni se explica. Incercam sa il apelam pe mobil, dar fara succes. Sunam in van. Gasim locuinta primarului. Aflat la al doilea mandat. O vila impunatoare, o masina de lux... Ce mai... Un contrast total cu ceea ce inseamna viata de zi cu zi a celor din Tufanu. Vorba lor, "domna€™ premar e boier mare!". Strigam din spatele portilor degeaba. Nu raspunde nimeni. Desi primarul era acasa, dupa cum ne informeaza doua doamne din zona. Avem succes a doua zi, la telefonul de la serviciu. Oarecum suparat pe faptul ca "semnalul asta de telefon ne impiedica sa comunicam eficient", sta de vorba cu noi. "Cunosc problema asta. Da io ce sa fac? Sunt singurul primar de dupa Revolutie care a facut ceva pentru ei. Le-am renovat scoala si vreau sa le fac scoala noua acolo. Una frumoasa. Banii stiu ca au venit de la centru. Acolo problema este ca ei nu vor sa munceasca." La Tufanu trebuie bani foarte multi pentru reabilitarea zonei. Bani pe care comuna nu ii are. Primarul sustine ca nu stie nimic despre comportamentul directorului de la Badiceni si mai spune ca "cea mai buna solutie pentru copiii din Tufanu ar fi sa mearga la scoala la Micesti. Ca e mai aproape. Dar asta e problema Inspectoratului Scolar".