Prozele lui Eliade au luat mintile multor elevi. Nu te-ai fi asteptat sa aiba acelasi efect asupra lui Francis Ford Coppola, dar „Tinerete fara tinerete", adaptarea unei nuvele de Eliade, e o dovada redutabila in acest sens.

„Ma aflu aici mai degraba in ipostaza de dirijor al unei bucati muzicale, iar compozitorul ei este desigur Mircea Eliade", declara Francis Ford Coppola inaintea vizionarii de la Bucuresti a peliculei „Tinerete fara tinerete", cind sublinia si ca a incercat sa fie cit mai fidel nuvelei pe care o adapta pentru marele ecran. Problema fiind ca, atunci cind uiti ca esti cineast, textul initial ajunge sa te dirijeze, iar consecintele nefaste ale acestui sevraj le demonstreaza din plin ultimul film al lui Coppola.

Septuagenarul profesor Dominic Matei (Tim Roth) ajunge la Bucuresti pentru a se sinucide cind e lovit de fulger, care il readuce la virsta de 30 de ani, ii amplifica facultatile mintale si il face sa se aleaga si cu un dublu. Numai bun, de altfel, pentru a dezbate chestiuni metafizice. Cum e vinat de nazisti, pusi sa faca experimente pe el, Matei fuge prin varii tari straine, printre superputerile lui numarindu-se capacitatea de a falsifica acte, de a-i determina pe altii sa se sinucida, de a invata oricite limbi extrem de repede si de a retine continutul unei carti numai atingind-o. Nu ii trebuie mult pina sa dea peste Veronica (Alexandra Maria Lara) - reincarnarea fostei iubite din tinerete, Laura, care, in urma unui accident, se crede Rupini, o indianca antica, si vorbeste sanscrita. Cu toate ca „ii trece" si ca il adora pe protagonist, Veronica are crize nocturne in care se reintoarce la eurile ei trecute si de-a lungul carora vorbeste in limbi din ce in ce mai vechi, inclusiv sumeriana. Ceea ce, daca n-ar avea efecte adverse asupra iubitei sale, l-ar putea ajuta pe Matei sa afle ce si-a dorit intotdeauna: originea limbajului.

Si aceasta e doar o fractiune - cea inteligibila - din volutele nesfirsite ale scenariului. Ilustrarea lor din punct de vedere vizual e cea mai dureroasa componenta a vizionarii fiind de o literalitate cum mai gasesti doar in desenele animate: faptul ca Matei retine informatiile dintr-un volum doar atingindu-l e „aratat" printr-un jet de lumina - o lanterna? - proiectat asupra copertelor. Personajul principal se prinde ca face dragoste cu o spioana nazista vazindu-i o svastica infinitezimala pe ciorapul din matase. Apoi, cind protagonistul e atacat de Josef Rudolph, un medic nazist, si il face pe acesta sa se sinucida strict prin puterea mintii, acest lucru este semnificat printr-un soi de purici verzi atasati pistolului in timp ce acesta se indreapta si trage singur in gura atacantului. Diferenta dintre Matei si dublul sau (care e uneori triplu) este facuta prin faptul ca Tim Roth rinjeste in ipostaza de doppelgänger. O simbolistica aparte ii revine filmarii persoanelor cu capul in jos. Ritmul actiunii nu se racordeaza niciodata la acela al montajului, spectatorul raminind cu senzatia apasatoare ca lipsesc cadre intregi.

Impanat cu referinte la lingvistica, reincarnare, mitologie indiana, perceptia timpului si a identitatii etc., scenariul habar n-are incotro s-o ia din punct de vedere narativ si pierde orice urma de coeziune, basca suspans, oscilind haotic de la un episod la altul. Veronica/Laura pare a fi centrul preocuparilor lui Matei pentru o buna bucata din film, dar episodul despartirii de ea ramine neelucidat si rezumat la doar doua cadre, sfirsitul protagonistului coincizind, ca-n basme, cu anihilarea doppelgänger-ului. Pe motive filosofice, desigur, nu ca nu s-ar fi inteles. Altminteri, Tim Roth functioneaza ca uns in rolul dublului, nu in cel al lui Matei propriu-zis. Are aceeasi problema ca si Alexandra Maria Lara, ambii trebuie sa isi adapteze personajul la un spectru al personalitatii imposibil de acoperit din cauza schizoidiei sale multiplicate - el sare din profesor universitar in James Bond inzestrat cu puteri supranaturale, iar ea are variatii de dispozitie in functie de ce „eu" ocupa: domnisoara interbelica, indianca, egipteanca antica sau celibatara a anilor ’60. Nici dialogurile n-o duc mai breaz decit firul epic: problematica este intercalarea unor replici extrem de construite si de debordante de cultura cu telenovelisticele „Daca ma parasesti, mor!". La antipodul acestora din urma, se afla un controlor de pasapoarte care il lasa sa treaca pe Dominic declarindu-i bombastic: „Asocierea mea cu nazistii e doar simbolica!". Pe scurt, filmul vorbeste prea labartat, arata prea prost si face din Coppola al nu stiu citelea regizor care ataca figura intelectualului total si faustic, sfirsind intr-un esec eminamente lamentabil.

Organizare cu staif La finalul vizionarii de marti (sala era arhiplina, se permisese accesul si fara invitatii sau acreditari, cu toate ca locurile erau teoretic ocupate), Coppola s-a ales cu trei runde de aplauze, reluate cu pauze, e drept, cam obosit, dar macar reluate, in ciuda chicotelor inabusite care se auzeau in sala in timpul proiectiei. Cum aceasta primire calduroasa o contrazicea pe cea precedenta, rece, de la Festivalul de la Roma, Coppola si-a strins mai toata echipa romana de peste 40 de persoane pe scena la finalul filmului pentru a executa o plecaciune colectiva. Regizorul i-a dedicat proiectia de marti regretatului actor Adrian Pintea, care interpreteaza rolul unui calugar budist in „Tinerete fara tinerete". Coppola a declarat, inainte de proiectie, ca lungmetrajul sau este unul neobisnuit si dificil, in care o poveste se naste dintr-o alta poveste, ce se dezvolta intr-alta, „in mare masura asemenea unui trandafir care se deschide".

Cu toate ca a recunoscut ca spectatorii ar putea avea nelamuriri legate de subiectul filmului, Coppola a spus ca poate il vor revedea, il vor dezbate sau vor citi proza, dar ca el simte ca a servit scopului lui Eliade.

Ce si-ar fi dorit Coppola sa faca in „Tinerete fara tinerete" aflati pe www.cotidianul.ro/select