Pe cand toti cereau delimitari si limpeziri, Ion Iliescu a lucrat pentru evitarea terorii revolutionare si a razboiului civil. Manat de ideea consensului national intr-o societate a baricadelor care tocmai iesea din epoca unanimitatii impuse, el a creat impresia ca autoritatea publica sta impotriva sistemului emergent. Din aceasta confuzie si in ciuda faptului ca bazele transformarii democratice a tarii atunci s-au pus, s-a nascut separarea de protagonistii cei mai intransigenti ai modernizarii post-comuniste. Astfel fracturat si slabit, sistemul a fost invadat de "rechinii tranzitiei" care i-au impus compromisuri dureroase.
Emil Constantinescu ca presedinte al post-tranzitiei, promitea reconcilierea nationala pe baza asumarii trecutului in termenii adevarului moral iar nu ai coniventei oportuniste si reconstructia statului pe ruinele revolutiei si prin desavarsirea reformelor initiate, dar incomplet aplicate in anii anteriori. Pentru o asemenea opera era nevoie de un stat liberal, dar nu lipsit de autoritate; adica de un stat credibil in ochii populatiei si de aceea respectat si ascultat de ea. Realizarile perioadei respective sunt mai mari decat indeobste se crede. Atunci, insa, incercarea de a construi prin discurs a creat impresia, agravata de slabiciunea echipelor guvernamentale care s-au succedat, de disensiunile coalitiei la putere, precum si de actiunea cercurilor de interese oculte legate de trecutul mai mult sau mai putin indepartat ori de spatiul mai mult sau mai putin apropiat, ca puterea este vacanta. Singur in pustiul de autoritate, neputand distruge oculta dar si refuzandu-i sprijinul, presedintele a capitulat. Ion Iliescu a fost rechemat spre a opri disolutia autoritatii si a reda respectabilitate statului.
Intrarea romanilor in perioada post-nationala a istoriei lor prin unirea intr-o confederatie europeana, cere soliditatea institutiilor nationale si solidaritatea nationala. Proiectul integrarii europene nu neaga proiectul national, ci il desavarseste prin constructia si in cadrul unei natiuni cosmopolite. Exact in momentul in care sistemul trebuia consolidat prin unire interna pentru ca Romania sa conteze in Uniunea Europeana, romanii s-au dotat, insa, cu un Presedinte anti-sistem. Personalizand puterea de stat spre a lupta cu "sistemul ticalosit", Traian Basescu a trecut de la autoritate la autoritarism. Cum ordinea democratica si cadrul constitutional il ingradesc, el a incurajat "privatizarea" functiilor publice confiscand informatia si creand structuri paralele neguvernamentale care au preluat misiuni fundamentale ale statului precum justitia si politia. Neputand fi jucator in spatiul oficial, el a cladit un spatiu alternativ nestatal in care joaca urmarindu-i pe demnitarii statului practicand tele-justitia, condamnand la privarea de onorabilitate si executand pedepse cu moartea civila. Acum nu mai este vorba despre disolutia autoritatii din cauza unor lideri slabi, ci de disolutia institutiilor care devin pe zi ce trece simple forme fara fond si fara putere.
Cu cat domnul Basescu se intareste in afara statului, slabeste in interiorul sau nemaiputand fi recunoscut ca garant al ordinii constitutionale; iar aceasta slabiciune prezidentiala este din nou mediul favorizant pentru actiunea unei noi generatii de pradatori. De asta data, insa, noul sistem ticalosit nu devora doar autoritatea statului, ci si statul.