"Treceti joi pe la casierie, sa va luati banutii", imi spune la telefon doamna de la Radio Romania, la a carei emisiune am participat din solidaritate de breasla, dar si cu un staruitor sentiment de jena. Radioul public ii plateste mizerabil pe invitati si colaboratori. Statul roman - fiindca radioul public e tot stat - considera ca, pentru redactori, emisiunile sunt o munca, pe cand pentru invitati, pentru cei pusi pe drumuri de redactori, ca sa-si poata face acestia norma si sa-si ia salariul, emisiunile sunt o cinste.


Redactorii, care obtin de la sefi aprobarea sa le dea un onorariu invitatilor, pentru deranj si pentru competente astfel exploatate, recurg adesea la cuvinte de alint financiar. Nu vorbesc de bani - intrucat sumele sunt caraghios de mici, chiar jignitor de mici - ci de "banuti" si de "banisori". Dictionarul platilor la stat e mult diferit de cel de la particulari. Destui sau putini, banii de la patron sunt bani. Statul roman, care are tendinta sa-i priveasca pe particulari ca pe o clauza stanjenitoare a Uniunii Europene, una din acele clauze indigeste pe care le induri, dar si le incalci, daca ai ocazia, recurge la un limbaj al relatiilor alterat. Angajatii statului, aflati in situatia ingrata de a apela la colaboratori "din afara", nu stiu bietii de ei ce sa mai faca pentru a castiga intelegerea si bunavointa "privatilor". Unii diminutiveaza tot ce suporta un diminutiv: zilele de plati devin "zilisoare", contractelor de colaborari - unde medicii, universitarii si oamenii de finante nu se mai cheama medici, profesori si bancheri, ci "cedenti" - li se spune "hartiute", iar treaba propriu-zisa devine "trebusoara aia a noastra".


Ca si cum la stat totul trebuie sa fie mai mic, mai ferit, mai confuz si dublat de sentimentul ca tu, ca individ, nu prea contezi, ca aparatul de stat e totul. Adevarul nu e insa in "banutii" abstracti de pe lista de colaborari, ci in echivalentul acestora la magazinul alimentar. Cu "baneii", cu "miisoarele" incasate pentru o inregistrare de jumatate de ceas - plus timpul pierdut cu drumul - , specialistul si notorietatea, momiti cu linguseli si vorbe de claca in studio, pot cumpara o jumatate de kil de "salamior" ieftin sau o "berica". Unul dintre angajatii radioului public a inovat in limbajul de serviciu vorbindu-mi de o "bericioaica". Asta insemnand o bere mare, un rasfat intelectual cu bere.


In urma cu niste ani, am fost solicitat sa tin un seminar de jurnalism la facultatea de stat de profil. Decanul s-a scuzat, cu fraza pe care o folosise probabil de atatea ori, incat nu-i mai simtea consecintele: "Mi-e jena sa va spun cat avem voie sa va platim pentru asta". Daca as fi raspuns ca nu ma interesau banii, ci cauza buna, pe care urma s-o servesc, il jigneam. Daca ziceam ca orice ban conteaza, picam prost. Deveneam omul care ia orice ban, numai sa ia. In fine, daca minteam ca pun onoarea inaintea castigului, il faceam pe el sa se simta prost.


Asa sunt toate relatiile dintre particular si stat - cand nu-s oneroase si pe milioane de euro - sunt stramtorate si pline de sentimente negative.