„Watergate“ ramane „lungul cosmar al natiunii“, cum il caracteriza presedintele Gerald Ford. In urma sa, Richard Nixon a devenit singurul presedinte al SUA silit sa demisioneze. Misterele afacerii „Watergate“ nu au fost complet elucidate, dar in ultimii ani s-au facut mai multe dezvaluiri ce pun intr-o alta lumina faptele. Va prezentam istoria rescrisa a acestui caz celebru. Watergate este un complex comercial si rezidential in Washington D.C. Acolo, in 17 iunie 1972, in jurul orei 2 noaptea, Frank Wills, agent de paza, observa ca un sigiliu aplicat pe inchizatoarea unei usi a fost relipit de o mana precauta in rastimpul cat el isi efectuase „rondul“. Initial, paznicul indepartase sigiliul deoarece banda impiedica inchiderea usii. Alarmat, cheama politia, care surprinde in sediul Comitetului National al Partidului Democrat cinci persoane avand asupra lor echipamente electronice de supraveghere. Numele lor: Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord Jr. si Frank Sturgis. Investigatiile au aratat ca infractorii se af lau la a doua spargere in sediul democratilor, prima petrecåndu-se cu doua saptamani inainte. Motivul revenirii: repararea unor dispozitive de ascultare implantate in timpul primei incursiuni si, dupa unele sugestii, fotografierea unor documente secrete. In timpul cercetarilor se dovedeste ca toti cinci aveau legaturi cu CIA.

La audieri participa din partea ziarului Washington Post reporterul Bob Woodward impreuna cu Carl Bernstein. Ancheta lor dureaza mai multe luni. Marea majoritate a faptelor relatate de cei doi reporteri erau bine-cunoscute celor implicati oficial in investigatii: FBI sau o serie de investigatori guvernamentali, acestia fiind de altfel si sursele lor de informatii. Efortul jurnalistilor a mentinut insa interesul publicului asupra cazului. In acest timp, Richard Nixon, presedintele republican de atunci, parea ca urma a fi reales indiscutabil pentru al doilea mandat.

La audierea sa, McCord, unul dintre spargatori, s-a prezentat chiar ca fiind angajat al CIA, dar procurorul districtual al Washingtonului descopera ca acesta se afla si pe statele de plata ale CRP (Committee to Re-elect the President), ca seful securitatii. Intr-unul din carnetele de insemnari ale lui Bernard Baker, se descopera numele unei persoane din anturajul presedintelui Nixon: E. Howard Hunt, cel desemnat in 1961 de CIA sa conduca tentativa de invadare a Cubei, esuata lamentabil in Golful Porcilor. Acum era proaspatul consilier al unuia dintre principalii strategi politici ai lui Nixon.

Proces de un milion de dolari intentat CRP
In ciuda evidentelor, Ron Ziegler, purtatorul de cuvant al presedintiei, califica spargerea ca fiind o „talharie de mana a treia“. Nixon declara: „Casa Alba nu are nici un amestec“. Numai ca Lawrence F. O'Brien, presedintele Partidului Democrat, era de alta parere, calificand intreaga afacere drept „un act flagrant de spionaj politic“, motiv pentru care deschide un proces de un milion de dolari impotriva CRP.

In timp ce ancheta trena, iar stirile despre Watergate se mutasera spre ultimele pagini ale ziarelor, in noiembrie 1972, presedintele Nixon reuseste sa-si reinnoiasca mandatul la Casa Alba. Numai ca explozia fusese doar amanata, nu si evitata !
Pe 8 ianuarie 1973, cei cinci spargatori apar in fata tribunalului sub acuzatiile de conspiratie, patrundere prin efractie si instalarea de dispozitive de ascultare. Acuzatii, cu exceptia lui McCord si Liddy, pledeaza vinovat la toate capetele de acuzare, dar, platiti de catre CRP, refuza sa dea orice fel de detalii. Faptul il infurie pe judecatorul John Sirica. Acesta propune pedepse de 30 de ani fiecaruia, lasand insa sa se inteleaga faptul ca va reduce sentintele in momentul in care acuzatii vor coopera cu instanta.

Consilierul presedintelui incepe sa marturiseasca
McCord este singurul care cedeaza, marturisind, in martie 1973, ca avocatul John Dean si Jeb Magruder, fost director adjunct la CRP, fusesera la curent cu spargerea. El dezvaluie ca organizatia pentru care lucreaza le-a cumparat tacerea, stabilindu-le strategia de urmat de-a lungul procesului.

In loc ca totul sa se termine odata cu condamnarea celor implicati, ancheta ajunge in Senat. Tot mai multi angajati ai Casei Albe sunt chemati in fata comisiei senatoriale. Audierile fiind televizate, natiunea este martora unei adevarate avalanse de acuzatii, amenintari si zvonuri. Avocatul John Dean, consilier special al presedintelui, accepta sa coopereze cu comisia senatoriala, prezentand, cu numeroase detalii si probe, o Casa Alba profund implicata in acoperirea scandalului. El probeaza ca Richard Nixon stiuse de manevrele de acoperire cel putin de pe data de 15 septembrie 1972, in timp ce presedintele afirmase ca aflase despre aceste actiuni abia pe 21 martie 1973.

Pe data de 30 aprilie 1973, Nixon este fortat sa ceara demisia a doi dintre cei mai importanti colaboratori, H.R. Haldeman - seful sau de cabinet, si John Elrichman - consilierul pe probleme de politica interna. Ei vor fi judecati si trimisi dupa gratii. Deloc surprinzator, Nixon il concediaza si pe John Dean.

Audierile, televizate de-a lungul intregii veri, captiveaza intreaga opinie publica si ii aduc lui Nixon lovituri politice devastatoare. Pe 13 iulie, comisia afla in timpul audierii lui Alexander Butterfield, asistent al presedintelui, despre mecanismele de ascultare si inregistrare implementate la Casa Alba inca din primavara 1971, capabile sa declanseze automat inregistrarea oricarei discutii din Biroul Oval. Imediat, acuzatorul special desemnat de Ministerul Justitiei, profesorul de drept de la Harvard Archibald Cox, impreuna cu judecatorul Sirica au inceput demersurile pentru obtinerea dovezilor inregistrate.

Masacrul de sambata seara - epurari politice in Justitie
Nixon refuza insa eliberarea casetelor, citand privilegiul executiv, ordonandu-i lui Cox - pe care-l numea „naparca fanatica“ - sa se retraga. Cox, caruia guvernul ii promisese independenta, a rezistat. Refuzul lui Cox conduce la „Masacrul de sambata seara“ din 20 octombrie 1973, cand Nixon ordona destituirea lui.

Ca sa nu fie silit sa execute ordinul, procurorul general Elliot Richardson a demisionat. Apoi a demisionat si adjunctul lui. Desi actiunea fusese programata pentru sfarsitul de saptamana, ca sa poata evita reactia opiniei publice, ea a provocat, in termenii folositi de generalul Alexander Haig, noul sef al personalului de la Casa Alba, „un uragan“.

In acest context, Nixon, uluit, cedeaza partial presiunilor comisiei, aproband eliberarea a sapte dintre cele noua benzi solicitate. Transcrierea acestora, care confirma in mare depozitiile lui Dean, creeaza din nou momente penibile pentru Casa Alba cand se descopera lipsa a 18 minute si jumatate de inregistrari. Tapul ispasitor este gasit in persoana secretarei lui Nixon, Rose Mary Woods, care declara ca ea a sters accidental continutul convorbirilor, desi la reconstituire i-a fost imposibil sa demonstreze cum a facut-o. Analizele ulterioare de laborator evidentiaza intentia in stergerea continutului, gasindu-se noua suprascrieri ale casetei.

Invocarea 'securitatii nationale>> n-a tinut