Astazi are loc premiera „Ingerului necesar", debutul in lungmetraj al lui Gheorghe Preda. Ingerul l-o fi vizitat pe cineast, dar muza, sigur nu.

Scenariul are la baza personajul feminin misterios, un cliseu pe care nu reuseste sa il recicleze. Ana (Anca Florea) e o muziciana de talent, neconventionala in metodele de a crea armonie, singuratica prin vocatie, bogata si amatoare de minimalism cromatic, astmatica si cu sanatatea fragila. Atentie! Asta nu o impiedica sa-si pedaleze cu viteza bicicleta pe serpentine, fugarind astfel si prinzind din urma o limuzina. Ei, drama tinerei consta in faptul ca nu se stie cine ii trimite cadouri si incearca sa comunice cu ea de la distanta. Cum era de asteptat, ea intentioneaza sa mai taie din distanta respectiva, sa afle cine-i personajul, iar daca reuseste sau nu, ramine de vazut. Mai precis, sau va prindeti din prima, sau vizionati lungmetrajul. Recomand cea dintii metoda.

„Toate semnalele care vin din partea lui au ceva in comun: culoarea albastra si nuanta moralizatoare. Ritualul sau de seductie e mai degraba o defilare a puterii, dar si a inteligentei...", dixit site-ul filmului despre straniul amorez al Anei. Dar judecati si dvs. cu ce inteligenta defileaza: vopseste fatada hotelului in care s-a cazat obiectul afectiunii lui cu ditamai floricelele albastre. Evident, nu e singurul demers in fata caruia te buseste risul. Mai sint personaje lasate in aer cit cuprinde, printre care politistul care incearca s-o ajute pe muziciana in investigatia ei. Anca Florea joaca prost, iar scenariul ii da lovitura de gratie. La capitolul regie, filmul sufera de niste flashback-uri redundante si stilizate peste poate, dar care-si au acelasi loc in economia textuala a lungmetrajului ca oistea in gard, nejustificindu-se prin nimic.

Chixul pare sa inceapa de la scenariu. O derulare lenta si dureroasa a actiunii, in contextul in care, pentru cine frecventeaza cit de cit consecvent filmul de arta, sfirsitul e saritor in ochi. Dimensiunile pantagruelice ale gafelor structurale de pe parcurs si firele narative neterminate pun insa la incercare imaginatia oricarui cinefil. Daca nici atit nu iti e de ajuns, mai capeti si o doza solida de subminare a plauzibilitatii, asta in contextul in care filmul nu-ti da apa la moara defel pentru vreo „suspendare voluntara a neincrederii". Si macar daca regia ar fi discreta, pentru a diminua cit de cit pagubele epice masive, dar nu: este pretentioasa si imbuibata de artificii. Din nefericire, Preda e triplu vinovat: pentru regie, scenografie si scenariu.