Ion Cristoiu va lansa in curand "Lumea vazuta de un roman rupt in fund - volumul 2". Jurnalul National va prezinta in premiera un fragment din acest volum.   Nimic deosebit in rest de-a lungul si de-a latul lobby-ului in care ar putea intoarce, fara sa deraieze, trenul Moscova - Vladivostok. Cu exceptia a doi bodyguarzi vanjosi, care au tabarat cu pumnii asupra automatului de Pepsi (scris cu litere chirilice). Un spaniol cu pantofi din piele de sarpe si cu o privire lubrica li s-a plans ca masinaria i-a inghitit fisa. Bodyguarzii au lasat totul balta - paza, salarii, teroristi, salamul din care muscau pe ascuns - pentru a veni de hac perfidei masinarii. Nu reusesc decat s-o zapaceasca si mai tare. Prostindu-se de-a binelea, aparatul lasa sa cada in jgheab tot ce avea in burta: un bilet de metrou, o factura fiscala si o moneda din Sri Lanka. Dupa un pumn zdravan, aplicat prin luare de avant de unul dintre cei doi, tasneste naprasnic un jet de cafea fierbinte. Cei doi sar in laturi cu o iuteala dobandita, indiscutabil, in razboiul din Afganistan. Spaniolul nu dispune de o asemenea agerime. Rezultatul e previzibil. Cat pe-aci sa se opareasca. Stralucita dovada ca, in cazul automatelor cel putin, bataia nu e totdeauna rupta din rai. Nu strica sa apelezi si la o vorba buna!       O stea in loc de trei Pliantul prefatat de directorul general declara pe proprie raspundere ca hotelul e de trei stele. In realitate e mai degraba de o stea, daca nu chiar de o jumatate. La orice hotel din Occident, fie el si al Garii, ti se da o harta a orasului. La cerere sau, deseori, impreuna cu cheia. Nici vorba de asa ceva la Rossia. Receptionerele te lasa in voia sortii prin Moscova Cneazului Igor. Una dintre ele, apelata Lena, primeste cu izmenelile de rigoare curtea de forma, mai mult ca sa se afle in treaba, initiata de un italian berbant, ajuns la o varsta destul de coapta ca sa se creada cuceritor. In asa-zisul lobby si-au gasit loc, dand curs standardelor occidentale, si niste magazine. Marfurile se sfarogesc resemnate sub un strat de praf. Se vede limpede ca sunt concepute doar ca decor. Micul bar are parte de doi angajati. O femeie de varsta incerta, cu aerul unei mame de fiica picata la Bacalaureat, si un barman intr-o uniforma ca de imprumut. Femeia sta degeaba la casa. Barmanul casca gura la meciul de la televizor. Echipa favorita e pe cale sa dea un gol, si el a ramas asa, cu paharul de spalat in mana. Iti vine sa sari de la masuta si sa i-l iei, pana nu-l scapa pe podele. Nici el, nici casiera n-o rup in vreo limba straina. Dialogul cerut de dobandirea unei cafele iti ia vreun sfert de ora. Cel prin care ai vrea un mar se poate intinde pe un deceniu. Cu o iuteala fantastica se incheie insa dialogul despre un paharel de votca. Nici nu e nevoie sa comanzi. Cum ai aparut la tejghea, femeia pune mana pe sticla. Pentru ea, nascuta si crescuta in Rusia milenara, cand spui barbat, spui bautor de votca. Ori de cate ori merg la lift, ca sa urc in camera, imi atine calea un tanar bleg, care nu pare prea sigur ca asa ar trebui sa procedeze. Imi cere de fiecare data cartoska, legendarul cartonas primit la Receptie o data cu cheia. In materie de hotel rusesc, un document mai pretios ca pasaportul. Daca l-ai pierdut, dracua€™ te-a luat. Nu mai intri in hotel nici prin Rezolutie a Dumei de Stat!   Dilema usii Dupa ce dau gata momentul Receptie, realizez ce inseamna de-adevaratelea Cel mai mare hotel din Europa, pana nu demult, Cel mai mare hotel din lume. Am nimerit camera 8023. Ca sa ajung pana la ea, am nevoie de o calatorie mai ceva decat a lui Magellan. Ca si celelalte doua hoteluri din vizitele anterioare, ca toate hotelurile la care am tras in URSS, Rossia n-are carator de bagaje. Nici nu vad cum ar putea dispune de asa ceva. La cele 4.000 de camere ar trebui angajati pe acest post mai multi salariati decat cei de la Krivoi Rog. Trebuie sa-mi duc singur valiza sau, ma rog, bagajul. Veritabila incercare de destin. Cu o mana trebuie sa tin ditamai geamantanul. Cu cealalta trebuie sa deschid usile dintre diferitele aripi ale hotelului. Peste tot in lume, de la Arhimede incoace, o usa poate fi trasa sau impinsa. La Hotel Rossia problema, mare problema e ca nu stii niciodata cand o usa trebuie impinsa sau trasa. Astfel ca in timp ce dreapta e gata sa mi se rupa din umar de greutatea carata pe kilometri intregi de coridoare, stanga sta sa faca febra musculara de atata tras la usa care nu vrea sa se deschida dintr-un motiv foarte simplu: trebuie impinsa! Ratacind pe mocheta prafuita, fara sfarsit, a culoarului, sunt obligat sa aud tot ce se intampla dincolo de usile subtiri. Mult mai dramatic, trebuie sa miros tot ce se frige, se fierbe sau se prajeste prin camerele ocupate de rusi, care si-au adus cu ei, tocmai din Siberia, resourile cu o rezistenta speciala, de cuptor electric la furnale.     Ventilatorul sinucigas Spre placuta mea surprindere, cartela nu-mi face nazuri. Merge din prima incercare. Ma si gandeam, ingrozit, la ce s-ar fi intamplat daca as fi dat chix cu cartela. Ca ar fi trebuit sa car din nou valiza, kilometri intregi, n-ar fi fost cine stie ce. Aveam deja antrenament. Problema, marea problema era urmatoarea: cum as fi reusit sa le conving pe Natasele de la Receptie ca nu merge cartela. Cu faptul ca nu stiau altceva decat rusa, m-as fi descurcat pana la urma. Ca doar nu degeaba i-a dat Dumnezeu maini omului. Respectivele n-ar fi conceput in ruptul capului ca o dracovenie occidentala precum cartela ar putea sa nu mearga. Era ca si cum le-as fi spus ca viitorul lor sot ar putea sa bea doar apa! Insufletit de succes, deschid usa. Ceea ce-mi vad ochii ma da gata. Am ajuns la hotel abia seara, dupa un program extenuant. Mi-a mai ramas optimism cat sa nu ma sinucid. Intalnirea cu camera de 100 de dolari il spulbera definitiv. Langa fereastra, pe post de aparat de aer conditionat, sta in picioare un ventilator. Pentru a fi luat in serios cat de cat, trebuie varat in priza. Se intelege ca e cel dintai lucru pe care-l fac dupa ce ma vad in camera. Asa cum exilatul rus, intors in tara, dupa caderea comunismului, se grabeste sa cada in genunchi si sa sarute pamantul scump al patriei. Gasesc priza dupa un sfert de ora de cautare. E cea in care e varat stecherul televizorului. Ca sa pun ventilatorul, trebuie sa scot din circuit televizorul. E drept, priza cu televizorul mi-a sarit in ochi de cum am intrat. Format la scoala hotelurilor normale, nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi singura din toata incaperea. Am luat la rand, centimetru cu centimetru, intreaga camera, dand deoparte patul, impingand masuta de la locul ei, pipaind mocheta, bajbaind pe tavan. Nici urma de alta priza. La capatul explorarii, realizez ceea ce ar fi trebuit sa-mi fie ipoteza de lucru chiar din primul moment: in toata incaperea, inclusiv baia, nu e decat o priza: cea a televizorului. Camera de 100 de dolari de la un hotel din Moscova capitalista nu permite functionarea concomitenta a doua aparate electrice. Stecherul refuza cu incapatanare sa intre in priza pe cale pasnica. Apelez rapid la experienta celor 50 de ani de socialism real: ii ard un pumn zdravan. Fara a fi nevoie de apasarea pe vreun buton (nici n-are), paletele prind sa se miste. Cu o lentoare suspecta insa. Din experienta contactelor mele cu ventilatoarele din afara Uniunii Europene, stiu ca pornirea asta nu-i decat prefata unei invartiri naprasnice inevitabile. Nu ma insel. Paletele ating, treptat-treptat, viteza unor elice de turboreactor. In paralel, ventilatorul prinde a topai prin incapere, de parca i-ar fi intrat un cui in talpa. Ma reped sa inchid fereastra. Te pomenesti ca vrea sa se arunce de la etajul 8 al hotelului Rossia! Noroc ca aparatul se opreste brusc. Lovit de o oboseala de moarte, dupa ce consumase atata energie. Si oprit va fi cat timp voi sta la Rossia, cel mai mare hotel din Europa, pana nu demult, cel mai mare din lume.   (Va urma)