Eliberarea ia, de cele mai multe ori, forma unei rupturi radicale dintre binefacator si cel care a beneficiat de binefacere. Si, cum mijlocul cel mai la indemana de a marca ruptura dintre doi indivizi este injuria publica, atunci unul dintre ei (de regula victima recunostintei) incepe sa-l ponegreasca pe celalalt. O dusmanie grea, o vanatoare fara mila se instaleaza astfel in spatiul in care dominant altadata era sentimentul armonios al recunostintei. Revin azi, la acest subiect pentru ca mi-a cazut sub ochi un vechi text al lui Ralea tiparit in 1926 in Viata Romaneasca, reluat, apoi, in volumul "Valori". El poarta un titlu socant: "Imoralitatea recunostintei", menit sa atraga de la inceput indignarea cititorului pios, crescut in morala crestina. Cum sa fie recunostinta imorala, de ce recunostinta este pusa mai mereu intr-o relatie de cauzalitate cu imoralitatea? In fine, de ce romanii - care sunt, de regula toleranti si resemnati in fata raului - au un proverb care sugereaza un scepticism absolut cand este vorba de rasplata recunostintei? Atat de crud si o mizantropie asa de grea incat nu pot sa-l reproduc aici pentru ca ar inrosi pagina. Pot doar sa spun ca intelepciunea populara numeste recunostinta "facere de bine". Ei, bine, facerea de bine nu este rasplatita cum se cunvine sau este rasplatita printr-o imensa necuviinta, pentru a nu folosi termenul, mai dur, dar poate mai exact, de "porcarie"... Avem, toti, atatea exemple la indemana incat nu este cazul de a mai cita unul in plus. Ar fi mai interesant sa vedem de unde vine acest scepticism general pe care il manifesta, am observat, aproape toti marii moralisti cand e vorba de urmarile binefacerii. Francois de la Rochefoucauld e de parere ca recunostinta nu este pentru cei mai multi decat "o dorinta secreta de a primi mai multe recompense", iar Balzac, care este un mare moralist "prive", are si el credinta ca recunostinta este o datorie pe care copiii nu accepta totdeauna s-o inregistreze in inventarul mostenirii. Mai direct spus, recunostinta nu-i un sentiment durabil si nici binefacerea nu-i un act gratuit.
Ralea, care are un spirit disociativ remarcabil, analizeaza psihologic legatura dintre sentimentul recunostintei si ingratitudine, zicand ca multi indivizi fac bine in viata ca sa poata dupa aceea trage foloase. Altfel spus: fac bine ca sa fie rasplatiti, investesc in filantropie ca sa primeasca mai tarziu dobanzi bune... O relatie, veche - subliniaza putin cinic moralistul - o servitute ce se regaseste in toate etapele istoriei, din societatea primitiva pana in zona modernitatii. Morala acestei fabule ar fi urmatoarea: facerea de bine atrage dupa sine dependenta cea mai grea, anihilarea libertatii individuale, sacrificarea adevarului, pe scurt, o forma insuportabila de feudalism care favorizeaza totdeauna binefacatorul si striveste personalitatea si interesele celui ce s-a bucurat, o data sau de mai multe ori, de bunavointa filantropului. Aceasta sclavie, pluseaza moralistul, produce inevitabilul o dorinta apriga de eliberare. Asa apare ideea ingratitudinii odioase, condamnata de morala publica. Ralea face speculatii in jurul acestei idei si, parand ca se indeparteaza de morala comuna, zice ca, in fapt, omul ingrat este un spirit liber, un revolutionar. Accepta in final opinia lui Swift: "recunostinta e sentimentul avantajelor pe care le astepti".