Se intampla uneori sa te trezesti fata in fata cu o poveste care deschide o mie de drumuri catre lumea aceea, in acelasi timp mica si uriasa, care se construieste pe scena. Iar textul Liei Bugnar, surprinzator prin amestecul de credibil cu necredibil, te pune fata in fata cu adevarul, smuls ca-n joaca intr-o camera speciala dintr-un parc de distractii. Lia Bugnar propune o situatie voit neveridica, in care doi tineri se trezesc prinsi intr-o capcana "amuzanta", o camera speciala dintr-un parc de distractii in care au coborat printr-un tobogan gadilator. Alegerea ii reprezinta. Au ales toboganul intunecat si amuzant-inspaimantator in care maini nevazute te gadila fortandu-te sa razi ,in ciuda spaimei tot mai adanci. Iar jos, in camera plina de figuri geometrice si de mirosuri stranii, special gandita de un "doctor nebun" pentru a-i face pe "oaspeti" sa-si marturiseasca adevaruri care, altfel, i-ar devora incet, fiecare dintre ei intra incet in joc si se asaza pe rand in "canapeaua lui Freud".
Si, prin replicile excelent scrise, spectacolul de la Teatrul Metropolis aduce in scena doi tineri, Sana (Dorina Chiriac) si Bebe (Andi Vasluianu - in versiunea vazuta de mine, sau Marius Manole), care, printr-o asa-zisa intamplare a destinului, ajung impreuna in camera speciala, se descopera reciproc si invata sa spuna adevarul. Cu o extraordinara intuitie a personajului si cu o apetenta speciala pentru detaliu, Dorina Chiriac construieste rolul Sanei undeva la granita dintre umor copilaresc si seriozitatea amara a maturitatii. Se lasa data peste cap, invartita ca-ntr-un carusel nebunesc (la nivel psihic, dupa cum ii avertizeaza "doctorul nebun", creatorul camerei speciale), zgaltaita prin coridoare intunecate si inspaimantatoare ale propriei constiinte. In aceeasi masura, Andi Vasluianu creeaza un personaj viu si puternic, perfect credibil intr-o situatie care are toate datele ne-credibilului, iar intalnirea dintre cei doi da senzatia unui frumos echilibru, nu usor de realizat scenic.
Meritul regiei, realizata deopotriva de Lia Bugnar si Dorina Chiriac, este ca pastreaza, pe tot parcursul spectacolului, sentimentul de veridic. Tendinta catre conceptualizare, vizibila si in decorul realizat de Dragos Buhagiar, contribuie semnificativ la "adevarul" spectacolului. Prea explicita este, poate, secventa finala, cu pinguinul care trece pe scena "in persoana", deturnand pentru cateva clipe atentia spectatorului catre un moment secundar si avand un efect invers. Explicitarea plastica a unui gand ii diminueaza forta de expresie. La fel, intrarea in scena a cuplului Radu - Vera (Alexandru Nedelcu - Lia Bugnar) dezechilibreaza in buna parte constructia cladita minutios de Andi Vasluianu si Dorina Chiriac. Aparitia celor doi, departe de a fi o sursa de comic, cum probabil a dorit regia, este in cea mai mare parte agasanta si necredibila, aproape "din alt film". Cu atat mai mult cu cat vine dupa una dintre cele mai reusite dintre scenele spectacolului (si ale textului), cea in care Sana si Bebe se dueleaza in versuri (o ironie delicioasa la adresa exprimarii sentimentelor in rime "cu orice pret", de care este plina istoria teatrului), prinsi in doua jumatati de sfera.
Desi nu sunt prezente pe scena, celelalte trei personaje ale spectacolului (a caror voce este inregistrata - Mariana Mihut, Coca Bloos si George Ivascu) sunt bine construite, au forta scenica si "coloana vertebrala".
Jocul periculos de-a adevarul sau de-a minciuna in care intra personajele Liei Bugnar este frumos concretizat in spectacolul de la Metropolis, rezultatul fiind suprapunerea a doua lumi. In final, cea reala intra brutal in camera speciala a "doctorului nebun", iar jocul se strica. Fiecare se ia cu el doar pe sine si insingurarea pe care i-o aduce adevarul...