Stravechi centru metalurgic, orasul Otelu Rosu si-a inchis aproape toate furnalele si traieste pe seama femeilor care trebaluiesc, ca menajere, in toata Europa. Barbatii cresc copiii sau fac taximetrie.

Clocotul fierului topit abia se mai aude la Otelu Rosu. Din aproape 6.000 de muncitori la combinatul siderurgic, numai 370 mai lucreaza. Dar, spre deosebire de alte orase monoindustriale carora le-a stat inima, Otelu Rosu nu s-a prabusit de tot. Cind era sa intre in agonie, s-au ridicat, dirze, nevestele si fiicele otelarilor si au pus mina pe aspiratoare, cratite, pamatufuri. Cu banii cistigati de femei ca menajere in Germania, orasul sta copacel pe picioarele lui. Iar fostii otelari, caliti la gura cuptoarelor, ingrijesc de copii acasa si se uita pe cerul cel mare: cind mai apare o trimba de fum, e semn ca s-a mai pornit un cuptor si ca se mai ivesc citeva locuri de munca.

Barbatii din Otelu Rosu isi folosesc acum vigoarea capatata in lupta cu otelul in indeletniciri mult mai gingase. Parcul din centru e locul de intilnire a fostilor otelari. Vin zilnic sa mai puna tara la cale. Unii cu copii in brate, altii cu cite o revista pentru mame, cu cite o sticla de oarece. Mihai Raducanu, fost centralist, vine cu mina goala. Se face cu cite o tigara de la altii, o dusca, un pont pentru o zi de lucru cu circa. Nevasta-sa e de doi ani in Germania. N-a mai vazut-o de cind a plecat. Ii trimite bani numai cit sa plateasca angaralele de la bloc si sa manince, nu mai mult, ca sa nu-i ramina si pentru vicii.

Raducanu e un hitru fara pereche, de aceea e si tolerat fara aport propriu in grupul somerilor finantati de neveste. „Uzina asta e proasta satului, comenteaza Raducanu. Stiti, cam la fiecare sat gasesti cite o proasta… O ia cind unul, cind altul, ea le face cite un copil la fiecare, ii slugareste, dar nimeni n-o tine. Uzina asta, saraca, prin cite miini a trecut si ea in democratie"… Au luat-o mai intii niste italieni, apoi niste nemti, iar acum e un fel de sectie a firmei Ductil SA Buzau, care apartine unor turci. „Din sase mii de muncitori au mai ramas trei sute si ceva. No, astia trebuie sa tina tot orasul asta de doispe mii de locuitori. Tin pe naiba! Femeile noastre din Germania il tin. N-au avut un loc de munca aici, s-au dus sa-i stearga la cur pe nemti… Iaca din asta traim noi!", ofteaza din rarunchi Mihai Raducanu.

Viceprimarul Dragos Enache estimeaza ca 40 la suta dintre femeile orasului sint la munca in Germania. Au inceput sa plece prin ’91, o data cu declinul combinatului care tinea toate bratele de munca din oras si de pe Valea Bistrei. Norocul lor a fost cu o nemtoaica originara din Otelu Rosu. Doamna Brunhilde. Ea le-a deschis drumul spre Germania, prin fundatia ei. Si in felul acesta a salvat si orasul, spun sotii ramasi acasa, dar vicele este de alta parere, si anume ca orasul se mentine prin investitii straine, prin firmele fostilor siderurgisti, prin munca la negru a barbatilor. Din birou, pare sa aiba dreptate cind zice asta, ciocanind cu degetul pe hirtia pe care scrie ca in Otelu Rosu sint inregistrate 400 de firme. Insa la un tur al orasului nu arata decit spre o firma de echipamente electronice, un salon de coafura, patru firme de transport international si citeva de taximetrie. In rest, magazine si gatere. Apoi vicele, amintindu-si de o problema urgenta, se face nevazut cu o abilitate de fost deputat. „Sa spuneti adevarul!, striga in urma lui o femeie, ca noi, femeile aducem bani in orasul asta, fara noi muriti de foame, nenorocitilor!"

Doamna revoltata este Maria Fuchs. Tocmai s-a intors din Germania pentru citeva zile, face piata. „Nenorociti" le zice barbatilor, in general. Acum femeia e cap de familie, sefa, poate sa spuna ce vrea in piata. Barbatii care vind la tarabe sint prinsi cu aranjatul fructelor in ladite, nici nu aud ce striga femeia in gura mare.

In Otelu Rosu nu mai gasesti decit jumatate dintre cei peste 12.000 de locuitori. Femeile sint in Germania. Nu exista sa intilnesti pe cineva care sa nu aiba mama, sora, nevasta, cumnata, ce-o fi, in Germania. Menajere. Doua mii si ceva de menajere - atit aproximeaza viceprimarul, in acord cu patronii firmelor de transport, care fac un pod de autocare intre Germania si Otelu Rosu. Fiecare trimite acasa 6-7 sute de euro pe luna. Acolo au masa, casa, n-au pe ce sa cheltuiasca banii. Restul, pina la jumatatea absenta din oras, sint barbati si femei plecati la munca in Italia si in Spania. Dupa doua sute de ani de metalurgie la Otelu Rosu, ultima generatie de otelari culege capsuni in Spania. Numai citiva - ii numeri pe degete - si-au gasit slujbe in strainatate tot in meseria lor.

In felul acesta, dupa muncitorii din sectia de otelarie, singura din fostul combinat care inca mai lucreaza - 370, de la portar la director -, cea mai numeroasa breasla din Otelu Rosu o reprezinta taximetristii. 150 de taxiuri. Cereri erau de doua ori mai multe, dar numai atitea a autorizat primaria.

Taximetristul Petru Gander e unul dintre acei barbati care, dupa ce n-au mai lucrat in uzina, n-au vrut sa le strige femeile „nenorocitilor" in fata. Cum a facut, cum a dres, si cu putin noroc, ca e mare concurenta, a prins un loc la taxiuri si nu poate spune acum nevasta-sa, din Germania, ca il intretine. Cit facem un tur al orasului cu taxiul, de 5 lei, Petru Gander nu inceteaza sa se mire ce ciudata pasiune au facut localnicii pentru mersul cu taxiul. Cum orasul e mic, cu doi lei ajungi in orice punct, de oriunde ai pleca. Dar si satenii din Mal, din Iaz, din Gai, din Var, satele dimprejur, tot cu taxiul umbla. „E un semn, zice meseriasul, ca lumea are bani. E drept, femeile aduc banii, dar nici noi nu stam degeaba", trage el un pic si pe turta lui.

Taximetristul pare sa aiba dreptate: lumea are bani in orasul cu o ramasita de industrie. Sint inmatriculate 2.300 de masini. Termopane rid in soare argintii. Circiumile sint pline. Strazile-s curate si iarba pe margini tunsa, totul e pus la punct ca la o vizita oficiala, pe vremuri, cind combinatul duduia si pe aici se perindau mai-marii partidului. Casa sindicatelor a fost preluata de primarie si chiar e casa de cultura, unii fosti otelari cinta in taraf, altii danseaza, copiii vin la biblioteca (doar cei care, scapati din ochi de mamele lor, n-o apuca prin spate, la baut ori la furat fier vechi). „Numai 52 de insi primesc ajutor social, spune viceprimarul Enache. Oficial n-au venituri, nu declara nimeni cistigurile din strainatate, deci jumatate din populatie ar fi indreptatita sa primeasca ajutor social, dar aici avem oameni cu bun-simt, nu fac ei gainarii din astea. Barbatii ramasi acasa au grija de copii, dar mai muncesc si pe la gatere cu ziua, mai cistiga si ei".

E plin orasul de barbati. Imping landouri prin parc, stau la cafele in piata, colinda magazinele, se plimba cu taxiurile si maninca la restaurant. Intii, ca nu are cine sa le gateasca. Apoi, o masa buna, pe satul lor, invatati sa manevreze lava si utilaje de sute de tone, costa doar 10 lei. Ii serveste la masa, culmea, chiar o chelnerita, parca impinsa de privirile lor de colo-colo ca o bila pe masa de biliard. Dar oricit de frumoasa ar fi chelnerita, privirile lor parca tot spre uzina se duc mai des. E chiar peste drum. Scoate prin acoperis nori de fum, semn ca acolo cineva topeste fier. Pentru oamenii din Otelu Rosu, doar aceia sint barbati adevarati.

Inginerul-sef Horatiu Voda nu vrea sa spuna cit cistiga un otelar. Lasa, ca spun ei: 250-300 de euro. Nici jumatate cit cistiga nevestele lor in Germania. „Dar mai mult decit banii conteaza ca esti aici, ca faci fierul sa curga ca smintina, pentru asta esti respectat in oras", spune inginerul. Din acelasi motiv munceste aici si Henriette Rauth: pentru respect si ca sa nu abandoneze traditia stramosilor ei nemti, care au turnat prima sarja in 1796. Dar mai intii a fost si ea patru ani in Germania, si-a luat tot ce avea nevoie, iar acum poate sa lucreze pentru mindria ei de otelar. Femeia, ea insasi monumentala, manevreaza cu delicatete, din butoane, galeti de 50 de tone de fier vechi, incarca cuptorul, baga electrozii mari cit stilpii de telegraf si topeste fierul… Seara, dupa munca asta in care o miscare gresita cu un milimetru poate imprastia moartea in jur, stapina utilajelor apocaliptice coase goblenuri, cu o nesfirsita migala, si mai cistiga un ban. Si priveste pe geam la marele combinat parasit cum fumega topindu-si propriile hale pustii ca un monstru ce se autodevoreaza.

Batalionul disciplinar Avram Albon (foto) e responsabil de curatenia orasului. La 70 de ani, toata ziua patruleaza pe strazi sa prinda pe vreunul ca arunca o hirtie, un chistoc pe jos, sta cu ochii pe trandafiri, le tine socoteala. Si orasul e curat, n-ai ce zice. „Pentru ca otelarii, spune batrinul, sint oameni disciplinati, corecti, cinstiti, respectuosi. De doua sute de ani, aici numai metalurgie s-a facut, nimic altceva… deci in atitea generatii, aici s-a intiparit un fel anume de a fi".

Cind era maistru otelar-turnator, isi aminteste Albon, otelaria era batalion disciplinar: erau adusi acolo, sa-si faca pedeapsa, condamnati la locul de munca din toata tara. „Invatau si meserie, dar mai important, invatau sa fie oameni. Cine a trecut prin otelarie, zice batrinul, il cunosti dupa cum da buna ziua, nu dupa bataturile din palma".