Romanii sunt pusi sa munceasca mai degraba pentru nivelul de trai statistic decat fiecare pentru traiul propriu.Daca intr-o sala de conferinte se aduna 100 de romani cu pretentii, care sa transmita poporului ce trebuie facut pentru ca tara sa intre pe o curba de dezvoltare sanatoasa, numai zece dintre ei vor discuta despre fundamentele economice lipsa. Ceilalti 90 vor imbraca in cuvinte frumoase abstractiuni din celelalte domenii si vor trage invariabil concluzia ca e necesar ca statul sa aloce mai multi bani sectorului X, Y sau Z, in care isi desfasoara ei activitatea.


In timpul acesta, numarul celor capabili sa arate cum trebuie gestionata economia pentru a se crea bogatie (nu pentru a se administra saracia, ca-n socialism) e de 20/100 in Polonia, creste la 30 in Slovacia, urca in continuare la 40 in Ungaria, pentru ca ponderea sa devina majoritara in Cehia - peste 50.


Ca sa scurtam discutia, dezvoltarea durabila a Romaniei se reduce la doua elemente: mediu economic si interes national. Mediul aduce competitia - face ca intreprinzatorii sa genereze profituri pe baza inovatiei, a flexibilitatii, a capacitatii angajatilor de a fi mai buni decat cei ai concurentei, nu sa extraga rente prin exercitarea de presiuni politice. Interesul national consta in reguli care sa transforme miscarea browniana a intereselor de grup in eforturi orientate in aceeasi directie. Asta-i diferenta intre a aplica principiile economiei de piata si a le potrivi doar la reperele unei economii socialiste, la care se raporteaza conducatorii nostri politici.    


Asadar, mediul economic predictibil si interesul national creeaza sensul de dezvoltare. Dupa ce directia devine clara, nu mai e treaba nimanui, fiindca piata e singurul mecanism care reuseste sa aloce rational resursele.


Cele spuse par extrem de simple, oare chiar poate piata de una singura sa le faca pe toate? Daca judecam dupa precedente, ca americanii, intre 1895 si 1899, Romania se confrunta cu deficite bugetare si contractase o datorie externa semnificativa, dar in 1905 deficitul s-a transformat in excedent. Cum s-a putut asa ceva? Pai, imprumuturile au fost folosite numai pentru ratiunea lor de baza: investitiile. Iar dupa sase-sapte ani, cand respectivele investitii au ajuns la maturitate productiva, au permis atat acoperirea costurilor, cat si obtinerea de profituri.


Fireste ca succesul poate fi pus pe seama statului, dupa teoria bugetul da tonul, creand cerere, iar apoi formarea bruta de capital isi face aparitia si la companiile autohtone. Dar totusi, desi surplusul din buget ii permitea Romaniei in 1911 sa aloce cele mai importante procente din zona pentru educatie si infrastructura, de ce se atribuia pentru economie una dintre cele mai mici cote de cheltuieli? Fiindca asta nu-i treaba statului, in economie investeau intreprinzatorii privati. O economie din ce in ce mai sanatoasa, daca luam in calcul ca dobanzile efective platite la imprumuturile pe termen lung au scazut de la 7,8% in 1889 la 5,3% in 1910-1911 - iata o reducere sensibila a inflatiei. Si rezultatul final s-a vazut in PIB/locuitor, care in 1913 avea sa fie mai mare cu doua treimi decat in 1870 - peste cel din Portugalia, Grecia sau Polonia.


Din pacate, acum, Romania nu mai este nici o tara eminamente agrara, nici una industrial-agrara, ci doar un imens iarmaroc. Iar piata... care piata? In marele talcioc Romania, aceiasi importatori fac aceleasi oferte speciale, pe rand, ca sa vanda toate tarabele.

Iar atunci cand vedem ca poezia cresterii economice nu ajunge in nivelul de trai, ci se extrage din el, ce mai putem face? Doar haz de necaz.